Poate un copil să fie narcisist?

”Poate un copil să fie narcisist?” este întrebarea pe care am primit-o în privat și în comentarii, de la diferite persoane.

Răspunsul nu este unul simplu și nici imediat. E nevoie să revedem, pe scurt, ce este și implică narcisismul, ca să delimităm cadrul discuției.

Astăzi termenul ”narcisist” este folosit excesiv, de cele mai multe ori fără a se cunoaște semnificația termenului.

Narcisismul reprezintă o etapă normală a dezvoltării fiecărui individ.

Narcisism primar, narcisism secundar, narcisism patologic

În primii ani de viață, când depindem total de îngrijitorii noștri, suntem foarte centrați pe propria persoană, egocentrici, și nu avem conștiința faptului că suntem ființe complet separate de cei din jur. Este perioada dominată de omnipotență, când ne considerăm (nu conștient) centrul universului.

Îngrijitorii noștri, pe care, de asemenea îi idealizăm, considerându-i nemuritori, teribil de puternici, există pentru a răspunde nevoilor noastre, pentru a ne proteja și hrăni.

Această etapă, a fost numită de Sigmund Freud narcisism primar. Este o etapă esențială pentru dezvoltarea psihologică sănătoasă a copilului și, implicit, a oricărui individ.

Așadar, în anii de formare, între 6 luni și 6 ani, narcisismul este, un mecanism de apărare obișnuit. El are rolul de a proteja sugarul și copilul mic de inevitabila suferință și de temerile implicate în faza de individualizare-separare a dezvoltării personale.

Mecanismele de apărare sune strategii, metode folosite de psihicul nostru, de cele mai multe ori inconștient, pentru a evita emoții, gânduri (amintiri, impulsuri, trăsături personale de caracter) nedorite.
Dacă mintea conștientă ar avea acces la ele, ar fi atât de greu de gestionat, încât ar produce anxietate.
Toți folosim astfel de mecanisme din când în când ca să evităm să recunoaștem sau împărtășim adevăruri dureroase despre noi, când avem aspecte sau conflicte interioare adânc îngropate și îi acuzăm pe alții de ele.
Apărările acestea intră în joc când ne simțim vulnerabili, triști, neliniștiți, obosiți.
Mecanismele de apărare folosite de psihic pentru a se proteja sunt: negare, disociere, refulare, formațiune reacțională, proiecție, deplasare, raționalizare, intelectualizare, anularea reatroactivă, identificarea cu agresorul, regresia, idealizarea, compensarea, devalorizarea, somatizarea, sublimarea.
Mecanismele de apărare sunt normale. Ele devin o problemă când devin principalul mod al unei persoane de a relaționa cu ceilalți.
Proiecția narcisică – mecanism de apărare.

Dacă în această perioadă, sprijinul empatic al celor care ne îngrijesc este absent, la vârsta adultă, sentimentul nostru de valoare și stimă de sine vor tinde să fluctueze între supraevaluare (idealizare) și devalorizare atât a sinelui, cât și a celorlalți.

În dezvoltarea noastră există și etapa narcisismului secundar, care este tot un stadiu normal al dezvoltării.

El apare, de obicei, în adolescență sau la începutul vieții adulte și este marcat de o preocupare accentuată pentru aspectul și realizările personale. În această etapă, individul se angajează într-un sentiment profund de implicare și iubire de sine.

Iubirea sănătoasă de sine, pe care o dezvoltăm mai târziu în viață, își are rădăcinile tot în narcisismul secundar.

Când persoana devine obsedată de propria persoană, pentru a obține gratificare personală și atenție, în scopul de a domina, când comportamentul său este lipsit de empatie și sensibilitate față de cei din jur, când depinde excesiv de alții pentru a-și îndeplini responsabilitățile în viața și gândirea de zi cu zi și/sau are comportamente distructive în scopul de a-și menține sentimentul de superioritate, vorbim despre un narcisism secundar patologic.

O doză de narcisism este absolut necesară pentru a evolua în viață.

În același timp, e important să știm că trăsături narcisice avem cu toții, dar asta nu ne face pe narcisiști.

Trăsăturile narcisice se întind pe un spectru și, în funcție de intensitatea și frecvența lor în cadrul unei personalități, vorbim de o persoană cu cu deficit narcisic, de o persoană cu trăsături narcisice accentuate, de o personalitate narcisică sau de o tulburare de personalitate narcisică.

Pentru a înțelege mai bine diferențele, recomand articolul Narcisismul scăzut, mediu și înalt. Tulburarea de personalitate narcisică.

Spunem despre o persoană că are o personalitate narcisică – este narcisistă – când îi lipsește empatia, capacitatea de a simți, înțelege ce simt alți oameni, care are o mare nevoie de admirație, care este centrată pe ea însăși, hipersensibilă la orice observație și critică, disprețuitoare față de cei din jur.

Vom vedea mai târziu că aceste trăsături țin de esența personalității narcisice, fiecare tipologie narcisică are și caracterisitici specifice.

Principalele caracteristici ale narcisismului

Reinhardt Haller, medic și psihoterapeut austriac, spune în cartea sa, ”Capcana narcisismului”, că, indiferent de tipologie, narcisismul se caracterizează prin patru piloni de bază:

Egocentrism
Reacții emoționale exagerate la ofense minore.
Deficit de empatie.
Devalorizarea permanentă a celor din jur.

”Cum vorbim de formarea individului, e nevoie să ai în vedere un proces continuu, care își are rădăcinile într-o etapă a vieții fără a se limita la aceasta.

În anumite împrejurări, condiții sau evenimente critice, care împiedică dezvoltarea armonioasă, procesul de creștere va fi și el afectat, apărând această perturbare a simțului de sine. Mediul de viață în care individul se formează are o influență continuă.”
Reinhardt Haller

Ce înseamnă gaslighting-ul narcisistului, afli aici.
Despre ”flying monkeys” – susținătorii narcisistului, citește aici.
Află despre termeni uzuali în narcisism și ce reprezintă, aici.

Cauza narcisismului patologic. Ce face o persoană narcisistă

Cercetările și observațiile făcute de specialiști arată că nu se poate determina cu precizie o singură cauză a narcisismului.

Majoritatea narcisiștilor se nasc în familii disfuncționale, în care nevoile copilului, în special cele emoționale, nu au fost împlinite (neglijare mețională), când copilului i-a lipsit un adult care să fie atent și disponibil la nevoile sale ori în familii abuzive (au asistat sau au fost victime ale abuzurilor sexuale, fizice, verbale, emoționale, psihice) sau în care părinții sunt imaturi emoționali și incapabili să recunoască ori să respecte limitele, nevoile și dorințele copilului.

Familiile de proveniență pot avea aparența de normalitate, adică să fie lipsite de abuzuri, atmosfera lor și relațiile membrilor să fie bazate pe răceală, indiferență, ignorare, negare a realității (interioare și exterioare).

De multe ori este vorba despre experiențe care nu sunt accesibile memoriei conștiente și pe care persoana are tendința să le minimalizeze, dar pe care le poartă de-a lungul vieții, de cele mai multe ori fără să își dea seama, și care îi afectează relația cu sine însuși și cu cei din jur.

Părintele meu, un narcisist – articolul aici, episodul podcast – aici.
Despre mama narcisistă și copilul fată, poți citi aici. Episodul podcast – aici.

În același timp, adultul narcisist poate proveni și dintr-un mediu familial în care a avut o recunoaștere și validare exagerate.

Spre exemplu, o situație specifică poate fi aceea în care părinții i-au devalorizat pe cei din jur în contextul în care și-au lăudat copilul pentru un rezultat sau o acțiune, creându-i acestuia un sentiment de superioritate.

Pentru a constitui cauze care determină ca o persoană să aibă o personalitate narcisică, contextele sus menționate trebuie să fie constante în viața unei persoane, mai ales în primii ani ai existenței, și nu să fie zituații izolate.

Specialiștii sunt unanim de acord că mediul familial este factorul important în devenirea unei persoane narcisice.

Acest mediu de creștere ”se așază” peste temperamentul copilului, care este amprenta sa biologică unică a fiecărui individ.

Astfel se explică de ce, în aceeași familie, în condiții relativ neschimbate de creștere, un copil devine narcisic, iar frații săi nu. Temperamentul lui a absorbit și prelucrat diferit anumite condiții de viață, situații și evenimente critice ori traumatice.

Dacă un părinte este narcisist, efectul automat este că și copilul va fi un narcisist?

Depinde foarte mult de contrabalansul pe care îl poate realiza celălalt părinte în viața și personalitatea copilului.

Un părinte care nu este narcisist, dar trecând printr-un divorț traumatic, cu un partener alcoolic, care vrea să își protejeze cât mai mult copilul de suferință, poate avea cu aceste intenții bune, un comportament hiper protector, să răsfețe excesiv copilul, creând astfel premisele unui adult narcisic.

În opinia mea, până la 12-13 ani nu cred că se poate spune despre un copil că este narcisist. Poate fi o persoană dificilă, plină de hachițe, care are nevoie permanent să fie în centrul atenției, care nu ține cont de ceilalți ori îi place să-și facă partenerii de joacă să sufere, dar acest comportament încă nu este definitivat. Oricât de dureros este, în bună măsură, acest comportament al său este rezultatul unor neajunsuri în relația cu părinții, el transmite ceva.

Apoi vine adolescența în care schimbările sunt masive, creierul este încă în dezvoltare. Tânărul este tulburat de toate schimbările chimice care au loc în organismul său, este timpul în care ”eu sunt cel mai important” devine deviza principală. El vrea să se individualizeze mai ales în raport cu părinții, este iresponsabil, antagonist, i se cuvine …. Dar acestea nu sunt semnele care să ne facă să afirmăm că este vorba de un narcisist.

Sunt tineri care la 17 ani au avut un comportament reprobabil, dar au devenit adulți serioși și responsabili, un niște personalități narcisice.

Începând cu 18-20 de ani comportamentul se poate schimba.

Abia de la 20 de ani apar indicii ale unei personalități narcisice, mai ales că până la această vârstă, există și un istoric al comportamentului pe baza căruia se pot trage niște concluzii.

De la 30 de ani avem certitudinea că individul este un narcisist.

Cel mai greu este să ai confirmarea că propriul copil este un narcisist, pentru că știi că la formare lui ai participat și tu,

Ce poți să faci

Unui copil sau adolescent cu o personalitate dificilă îi este recomandată terapie. Cu cât mai devreme în terapie, cu atât vor scădea șansele să devină un narcisist.

Cu siguranță, un terapeut specializat în acest comportament te poate ajuta în a face diferența între un comportament copilăresc sau adolescentin și tendințe ale unei personalități narcisisce.

În terapie, acesta are posibilitatea să își cunoască și înfrunte propria anxietate și agresivitate neînțelese până atunci, să înțeleagă de ce simte și acționează în diferite feluri. Prin terapie se poate modela un comportament, mai ales dacă vorbim de vârsta adolescenței sau chiar mai mică.

În cazul unor comportamente violente, care presupun atracție pentru încălcarea legii și ignorarea autorității, fără nicio preocupare pentru consecințele produse asupra familiei și celorlalți, este nevoie să consulți nu doar un psiholog, ci și un psihiatru pentru că e posibil să fie vorba de ceva mai mult.

Dacă copilul este opozant, din păcate, ca părinte nu ai ce să faci! Te confrunți cu o realitate tristă, căreia va trebui să i te adaptezi. Stabilești și respecți limite, te protejezi, nu uiți că narcisismul este corelat cu agresivitatea și violența. E posibil să trebuiască să recunoști că propriul copil nu se va schimba și că relația apropiată și iubitoare la care ai visat arată așa ….

Dacă vei încercă să îți scuzi copilul pentru comportamentul său, poate pentru că te simți vinovat în ce privește educația și dezvoltarea lui și vei încerca să compensezi prin oferirea de cadouri scumpe, de bani, atunci, cu siguranță că pe măsură ce va trece timpul, situația se va înrăutăți.

Să nu te miri dacă pentru problemele de mai târziu din viață vei fi învinovățit tu, ca părinte. Unii narcisiști sunt doar un fel de adolescenți mai mari, foarte nerecunoscători, răi și disprețuitori, care reproșează celor din jur absolut tot. Se știe, narcisistul și asumarea responsabilității nu fac casă împreună.

Ascultă podacast-ul ”Despre narcisism”, vei găsi articole interesante.

În loc de încheiere

Sper ca acest articol să aducă mai multă claritate în ceea ce înseamnă cauzele narcisismului și formarea unei personalități narcisice.

* Informațiile din articol nu țin loc de diagnostic. Dacă crezi că o persoană din apropierea ta are trăsături narcisice, pentru clarificarea oricăror aspecte, adresează-te unui specialist.

* Înainte de a pune cuiva eticheta de ”narcisist”, nu uita că trăsături narcisice avem cu toții! Ce face diferența sunt intensitatea și frecvanța lor în cadrul unei personalități!

* Dacă am folosit preponderent adresarea la masculin, nu înseamnă că doar bărbații sunt narcisiști! Am făcut-o într-un sens neutru, pentru a facilita exprimarea și a nu schimba permanent genurile!

* Dacă simți că ceva e în neregulă cu viața ta ori nu te regăsești sau ai pierdut cârma sau pur și simplu ai o problemă care te macină, hai să stăm de vorbă într-o ședință!

Scrie-mi la contact@codependentaemotionala.ro sau pe Facebook la @codependentaemotionala.

* Dacă acest articol și s-a părut util, distribuie-l, te rog, să îl citească și alții.

Intenția mea este să creez o comunitate a persoanelor care au fost și sunt afectați de fenomenul narcisismului și de codependența emoțională. Am nevoie și de ajutorul tău pentru ca mesajele mele să ajungă la cât mai multe persoane. Cu cât mai mulți oameni sunt informați, cu atât vor putea recunoaște cele două concepte în viața de zi cu zi, înțelege cum se manifestă și cum îi afectează, și, mai ales, cum se pot recupera.

* Un text de Maria Mazilu, autor al Codependentaemotionala.ro

* Fotografia articlului aparține Pexels Free Photos

* Surse: Canal Youtube Ramany Darvasula, Richard Grannon, MedCircle