Dacă părintele meu este narcisist, sunt și eu narcisist?

”Dacă părintele meu este narcisist, devin și eu narcisist?”, ”Se moștentește narcisismul?” sunt întrebări pe care cei mai mulți copii ai părinților narcisiști și le pun.

Trăsături narcisice avem cu toții, ele țin de sănătatea peronalității noastre. Ele ne fac să progresăm în viață, dar și să ne dezvoltăm ca indivizi, să fim ambițioși, de ele sunt strâns legate stima de sine.

Ce face ca o persoană să fie narcisică sunt frecvența și intensitatea trăsăturilor narcisice în cadrul personalității sale.

Sunt considerate că țin de esența tipologiei narcisice, indiferent de tipul narcisismului următoarele trăsături: egocentrismul, hipersensibilitatea la critică, lipsa de empatie, sentimentul de îndreptățire, aroganța.
Citește despre Narcisismul scăzut, mediu și înalt. Tulburarea de personalitate narcisică

Specialiștii în domeniul psihologiei sunt de acord că narcisismul este rezultatul unei combinații între temperamentul individului, experiențele traumatice prin care trece și atitudinea părinților (sau îngrijitorilor primari) de laudă exagerată, nemeritată constantă.

Temperamentul reprezintă acel nucleu al trăsăturilor cu care fiecare este dotat la venirea pe lume, care, în urma impactului constant cu mediul de viață, pot fi accentuate, îngroșate sau, din contră, diminuate. Aceasta ar fi o definiție pe înțelesul oricui, din perspectiva psihologiei.

Având în vedere influența pe care mediul o exercită asupra acestor ”dotări” inițiale și felul în care ele se reflectă asupra personalității, îmi permit să spun că, în loc de trăsături avem tendințe. Cred că ele pot fi numite trăsături abia atunci când se definitivează, pe măsură ce creștem și personalitatea devine și ea matură (spre exemplu, unii copii se dovedesc în primii ani a fi mai rapizi, alții mai lenți, realitate care, sub impactul mediului de îngrijire, se poate ccentua sau atenua).

Revenind la factorii care determină formarea în narcisismului, ponderea în care ei se combină rămâne încă incertă din punct de vedere științific. Se consideră că cea mai redusă parte o ocupă temperamentul, ponderea cea mai mare având-o experiențele traumatice, mediul familial abuziv, de neglijență emoțională și lauda exagerată constantă a copilului, transmiterea către acesta a ideii nejustificate că i se cuvinte, că este îndreptățit, că este mai bun decât alții.

Nu există cercetări care să susțină concluzia potrivită căreia copiii proveniți din părinți narcisici devin la rândul lor narcisici.

Din contră, s-a constatat că cei care provin dintr-un părinte narcisist sau dintr-o familie narcisistă (ambii părinți narcisiști) sunt niște copii cu o stimă de sine scăzută, care se îndoiesc cronic de ei înșiși, simt rușine în ce privește persoana lor, nu se consideră demni și capabili, care au un comportament compliant, de adaptare la nevoile și cerințele celor din jur neglijându-le pe ale lor, deveniți adulți au caracteristici ale victimelor abuzului.

Deci nu se poate vorbi de o regulă sau o consecință a narcisismului celor care au părinți narcisici.

În același timp, copilul unui părinte narcisist grandios, dacă este copilul de aur (cel lăudat permanent, de la care se așteaptă ce este mai bun, căruia i se dă ce este mai bun și i se transmite că el este superior celorlalți, că i se cuvine nemeritat) și nu țapul ispășitor (copilul oaia neagră, considerat mereu insuficient de bun, de vină pentru orice) are mai multe șanse să își formeze o personalitate narcisică.

Dar, nu se poate vorbi despre date, cifre, concluzii certe, sunt doar observații făcute de-a lungul timpului de către psihologi, în urma lucrului cu pacienții.

Cum este posibil ca frați ai acelorași părinți, care au crescut în același mediu familial, unul să devină narcisist și altul non-narcisist (adică cu trăsături narcisice sănătoase, neexacerbate)?

Având în vedere că vorbim de același mediu de creștere, unul traumatic, dezorganizat, haotic, cu neglijențî emoțională, se configurează o singură cauză: temperamentul. Altă explicație nu poate fi pentru faptul că aceleași condiții afectează diferit formare a doi indivizi și, ulterior, a două personalități.

Am aceleași reacții ca părintele narcisisc, sunt narcisist

De multe ori persoana care este preocupată că este narcisistă, spune că este îngrozită că are reacții asemănătoare sau la fel ca cele ale părintelui narcisic – ”Am ajuns să mă comport ca mama/tata, fac ce făcea și el/ea, știu cât m-a durut și ce înseamnă asta pentru ceilalți!”

Cu toți avem momentele noastre când ne purtăm urât, nepotrivit cu alții, dar ce face diferența față de o persoană narcisistă este comportamentul său constant, care-i face permanent pe cei din jur să sufere fără să îi pese.

Faptul că îți dai seama de unde vine reacția sau manifestarea pe care o ai ca și preocuparea că îi rănești pe alții, face o mare diferență între tine și comportamentul unei persoane narcisiste! Cea din urmă nu este interesată decât dacă conjunctural, dacă interesul personal i-o cere, că îi face pe cei din jur să se simtă.

Dacă ai reacții sau atitudini asemănătoare este foarte posibil, ca și copil, să fi preluat un tipar de comportament sau doar reacții, pentru că asta ai văzut la părinți, și, pe care, firesc, le-ai integrat comportamentului tău. Pasul necesar, de conștientizare, l-ai făcut așa, ce îți rămâne este să lucreză la tine și să te obseri când reacția este a ta, autentică, pentru că așa simți/gândești sau este un automatism.

Personalitatea copiilor se formează și prin ”adoptarea” comportamentelor pe care părinții (îngrijitorii semnificativi) le au nu doar față de ei, ci și în mediul familial, între ei sau cu alții, în mod constant.

Preluate inconștient, ele devin automatisme, persoana dându-și seama abia când ajunge să rănească pe cineva apropiat cu un astfel de comportament.

Tototdată, un anume mod de a reacționa poate reprezenta felul în care în copilărie s-a adaptat la o experiență dureroasă ori la un mediu în care a fost neglijat emoțional. Reacțiile pot semăna cu cele ale părintelui narcisic (să nu uităm că narcisismul părintelui este rezultatul (și) al unor experiențe traumatice), dar asta nu îl face narcisist.

Spre exemplu, copilul unui părinte narcisist vulnerabil (din al cărui fel de a fi, de a acționa și reacționa face parte victimizarea) va putea prelua de la părintele său acest stil de abordare față de întâmplările vieții, indiferent că e vorba de situații mărunte, de zi cu zi sau mai mari, să se vaite ca și cum i se întâmplă cel mai rău lucru de pe pământ. Asta nu îl face nicidecum narcisist.

O persoană non-narcisistă care reacționează într-un astfel de mod și căreia i se spune (sau își dă seama) că ”prea se plânge din orice”, nu se va înfuria, reacție tipică narcisistului, ci, chiar dacă va fi deranjată, va căuta să (se) înțeleagă, cunoască, să vadă ce și cum poate schimba. O persoană narcisistă nu acceptă nicio observație, oricât de mică, indiferent de bunele intenții cu care este făcută și are izbucniri de furie, nervi sau, dacă nu poate reacționa pe moment din motive obiective, va găsi prilejul de a se răzbuna pe persoana care a făcut observația.

Dacă ai crescut cu cel puțin un părinte narcisist și în trecut, îți poți aminti situații concrete în care ai simțit rușine pentru comportamentul sau reacția propriului părinte. În interiorul tău ai fost uimit, ai absorbit rușinea că se comportă cum se comportă, dar nu ai putut să te dezici de el, pentru că erai un copil și nevoia de atașament și supraviețuirea erau cele mai importante. E foarte posibil să fi pendulat față de părintele tău între un comportament de distanțare și unul de apropiere, între sentimente interioare de rușine și de dragoste, firesc pentu un copil, iar pe măsură ce ai crescut să-ți fi dorit să nu semeni cu acel părinte.

Dacă ai avut un parinte narcisic care a fost sever, inconsistent și iar celălalt părinte nu a echilibrat balanța făcându-te să te simți în siguranță, iubit, înțeles, e posibil să fi experimentat trauma complexă.

Poate pe rudele pe linie paternă sau maternă, observi niște trăsături narcisice mai dezvoltate sau chiar o tendință de narcisism ce pare a se fi predat ca pe o ștafetă de la o generație la alta.

Unul din tipare este că în relațiile interpersonale să ai probleme, nu te simți în siguranță, ruminezi continuu despre lucruri pe care le-ai spus sau făcut și asta te face să te simți singur, te vei întreba dacă nu ești narcisit ca și părintele tău?

Asta nu înseamnă că vei deveni implicit o persoană cu trăsături narcisice accentuate sau o persoană narcisistă, însă poți prelua inconștient anumite tipare de comportament, gândire ….

În concluzie

Nu se poate afirma că majoritatea copiilor in părinți narcisiști sau cu ambii, devin narcisișit. Unii pot deveni, dar în complexul factorilor de care am vorbit mai sus, nu este un dat, o consecință obligatorie.

Narcisismul nu este o boală ce se transmite genetic, este rezultatul unui cumul de factori.

Pentru a vorbi de narcisism este nevoie de coexistența în cadrul aceleiași personalități a mai multor trăsături. O simplă manifestare similară cu a unei personalități narcisice, nu face persoana narcisică.

Citește aici despre suprageneralizarea unor trăsătri narcisice!

Persoana care a crescut cu cel puțin un părinte narcisist este mai vulnerabilă la maturitate față de narcisiști

Este o certitudine, nu o garanție.

A avea un părinte narcisist, în special dacă vorbim de mamă, are o influență imensă în dezvoltarea psiho-emoțională.

Citește despre:

Pentru o mai bună înțelegere, am să mă refer la două aspecte foarte importante:

Mama rol de oglindă de la naștere, ”traduce” stările copilului, îl liniștește, îi prezintă și introduce lumea copilului. Dacă mama neglijează emoțional, nu acordă atenție, și, mai mult, ”îi prezintă” copilului nevoile și dorințele sale ca importante, copilul va internaliza ceea ce mama ”îi prezintă”, nu își va dezvolta natura sa adevărată, va ajunge să formeze un sine fals, adaptat nevoilor mamei.
Copilul depinde de părinții sau îngrijitorii săi semnificativi și el știe asta instinctiv, de aceea el va căuta să se adapteze acestora, va face orice este nevoie ca să știe că dragostea și grija părintelui nu sunt în pericol. În caz contrar, ar însemna că însăși existența lui să fie în pericol, putând fi abadonat. Copilul consideră dorințele, nevoile părintelui importante chiar dacă părintele nu i le pune direct în față copilului, dar dacă copilul îl va vedea pe părinte suferind, spre exemplu, fie nu din cauza sa, va face în așa fel încât să își modeleze comprotamentul ca părintele să nu sufere.

Copilul unui părinte narcisic își dezvoltă personalitatea ”în serviciul” părintelui în loc să se dezvolte potrivit naturii sale, să își formeze propria identitate. El se va dezvolta ținând cont de dorințele și nevoile părintelui, condiționat de acestea, de dispoziția părintelui, de ce este important pentru el.

Problema mare nu e că intrăm în relații, în general, naricisiștii sunt carismatici, atrăgători, toți suntem atrași de carismă, problema e că rămânem în ele, din cauza legăturii traumatice care se naște în relația cu un părinte narcisist.

Modelul relației avute cu părintele narcisist, nu este altceva decât tiparul de atașament de un abuzator. Format în copilărie, când se formează legătura de atașament, tiparul de atașament va fi ”aplicat” inconștient de copilul devenit adult, toată viața în relația cu ceilalți, dar, mai ales în relațiile romantice.

Citește Legătura traumatică. Ce este, caracteristici, ciclul legăturii traumatice

Dacă părintele narcisist a fost mama, tiparul de atașament format este dezastruos!

În relația romantică, după ce trece perioada love bombing și când raportul lucruri bune-lucruri rele să se schimbe în defavoarea lucrurilor bune, atunci începe familiaritatea, adică ce am trăit în mediul familial. Într-o relație abuzivă, cu un narcisist, acesta este momentul când începem să îi justificăm comportamentul abuziv, să ne autoîninovățim, să punem la ăndoială ce facem, ce gândim, să fim nesiguri de noi.

Trăind cu un părinte narcisist, când cineva se poartă urât cu noi este familiar, cunoscut, nu ne îndoim, nu neîntrebăm cu privire la comportamentul acestuia. Mulți copii ai părinților narcisiști, atunci când ajung adulți si au relații romantice, spun că sunt norocoși că persoana respectivă să se uită la ei, că îi acceptă ori că sunt norocoși că ssunt într-o relație, că cineva vrea să petreacă timp cu ei.

În concluzie, un astfel de adult, va fi mai vulnerabil să rămână blocat în relații narcisice.

Soluția?

Să știi cine ești, să te cunoști!

Asta înseamnă să îndrăznești procesul cunoașterii personale, să mergi la ateliere de dezvoltare personală, să te observi cum reacționezi în anumite situații, să îți cunoști declanșatorii, să te apropii de tine.

Ideal este să parcurgi acest proces cu un psihoterapeut, dar dacă, din diferite motive nu poți face asta, îți stau la dispoziție o infinitate de instrumente pe internet. Inclusiv oameni care s-au confruntat cu probleme similare celor ale tale, sunt comunități …. e nevoie doar să îndrăznești și să cauți, să intri în contact cu oameni.

Cu cât mai mult poți identifica și poți lucra la individualizarea a ce nu e bun și bine, cu atât va fi în folosul tău și partea de legătură traumatică va avea o mică putere asupra ta și nu vei rămâne în eventualele relații toxice prea mult timp.

Observații înainte de final

* Dacă am folosit preponderent adresarea la masculin, nu înseamnă că doar bărbații sunt narcisiști! Am făcut-o într-un sens neutru, pentru a facilita exprimarea și a nu schimba permanent genurile!

* Informațiile din articol nu țin loc de diagnostic. Dacă crezi că o persoană din apropierea ta are trăsături narcisice, pentru clarificarea oricăror aspecte, adresează-te unui specialist.

* Înainte de a pune cuiva eticheta de ”narcisist”, nu uita că trăsături narcisice avem cu toții! Ce face diferența sunt intensitatea și frecvanța lor în cadrul unei personalități!

În loc de încheiere

Dacă ți-a plăcut acest articol, distribuie-l, te rog, poate fi de folos și altora!

Alătură-te comunității de pe pagina de Facebook și apreciază cu un ”like” pagina!

Îmi doresc să construiesc o comunitate în care cei care se confruntă cu narcisismul pot găsi sprijin emoțional, dar și soluții la probleme cu care se confruntă.

Alătură-ni-te și tu cu experiența ta!

În podcast-ul ”Despre narcisism”, am publicat câteva episoade interesante.

Le găsești și pe canalul de Youtube, doar varianta audio. Din păcate nu am avut timp ca să înregistrez și urc pe podcast toate articolele, dar mă ocup. 🙂

Dacă ai avut un părinte narcisist, foarte probabil:

Să fii o persoană dependentă emoțional. Îți recomand să citești: De la nevoia de afecțiune la dependența emoțională, Codependența emoțională – o introducere mai detaliată și Ce poți face ca să te recuperezi din starea de dependență emoțională.
Să fii o persoană care controlează excesiv. Îți recomand acest articol.
Ruminezi foarte mult. Îți recomand acest articol.
Să te confrunți cu un gol interior. Îți recomand acest articol.

Multe din comportamentele părintelui narcisic sunt caracteristice părintelui imatur emoțional. Am scris despre ele, aici.

Despre adulții care aleg să rămână cu părinții, dar și de ce, am scris în articolul de aici.

Dacă ai avut un părinte narcisist, te interesează să afli despre:

Iubirea de sine și Cunoașterea de sine

Dacă ai un partener narcisist, atunci îți sunt utile informații despre:

Codependența emoțională și narcisismul fac o pereche funcțională în disfuncționalitatea ei. De aceea, pe www.codependentaemotionala.ro postez articole despre ambele.

Articole care te-ar mai putea interesa:

Dacă simți că ceva e în neregulă cu viața ta ori nu te regăsești sau ai pierdut cârma sau pur și simplu ai o problemă care te macină, hai să stăm de vorbă într-o ședință (cu plată)!

Scrie-mi la contact@codependentaemotionala.ro sau pe Facebook la @codependentaemotionala.

Și …. mai ales, nu uita să ai grijă de tine, așa cum ai grijă de cei dragi!

Un text de Maria Mazilu, autor al Codependentaemotionala.ro

Fotografia articlului aparține Pexels Free Photos