Părintele meu este narcisist, sunt și eu narcisist?

”Părintele meu este narcisist, devin și eu narcisist?”, ”Se moștentește narcisismul?” sunt întrebări pe care cei mai mulți copii ai părinților narcisiști și le pun.

Trăsături narcisice avem cu toții, ele țin de sănătatea personalității noastre. Ele ne fac să progresăm în viață, dar și să ne dezvoltăm ca indivizi, să fim ambițioși, de ele sunt strâns legate stima de sine.

Ce face ca o persoană să fie narcisică sunt frecvența și intensitatea trăsăturilor narcisice în cadrul personalității sale.

Sunt considerate că țin de esența tipologiei narcisice, indiferent de tipul narcisismului următoarele trăsături: egocentrismul, hipersensibilitatea la critică, lipsa de empatie, sentimentul de îndreptățire, aroganța.

Specialiștii în domeniul psihologiei sunt de acord că narcisismul este rezultatul unei combinații între temperamentul individului, experiențele traumatice prin care trece și atitudinea părinților (sau îngrijitorilor primari) de laudă exagerată a copilului, transmiterea ideii că el este cel mai bun în paralel cu desconsiderarea celorlalți.

Factorii care duc la formarea unei personalități narcisiste

Pe fondul unul temperament favorabil (să zicem un copil se naște cu o sensibilitate sau cu o toleranță mai mare decât fratele său – atenție, vorbim de prima perioadă a vieții, de felul în care două persoane reacționează la aceiași stimuli, a nu se confunda cu gaslighting-ul făcut de narcisiști prin etichetarea victimei în diferite moduri – ”Așa ești tu mai sensibil!”, ”De când te știu ești mai emoțional!” etc.), vine un mediul traumatizant (poate fi, spre exemplu, un tată alcoolic, care nu își bate mama, nu face scandal, dar care lipsește cu săptămânile de acasă, bând și făcând datorii, mama duce tot greul casei, creșterea copiilor, serviciul plus plata datoriilor bărbatului bețiv).

Trauma poate fi dublată sau nu de un comportament al părinților excesiv de laudativ față de copil, de supra îndreptățire a copilului sau de supra apreciere a meritelor acestuia în paralel cu deprecierea celor de seama lui. În cazul concret, atât mama, cât și tatăl, simțindu-se, mai mult sau mai puțin conștient, vinovați, încearcă să compenseze prezența inconsistentă în viața copiilor fie făcându-le cadouri scumpe, fie fiind excesiv de îngăduitori și nestabilind limite sănătoase acestora, fie transmițându-le ideea și susținându-i în a se comporta că ei sunt mai speciali decât alții, că merită…

Temperamentul reprezintă acel nucleu al trăsăturilor cu care fiecare este dotat la venirea pe lume, care, în urma impactului constant cu mediul de viață, pot fi accentuate, îngroșate sau, din contră, diminuate. Aceasta ar fi o definiție pe înțelesul oricui, din perspectiva psihologiei.
Având în vedere influența pe care mediul o exercită asupra acestor ”dotări” inițiale și felul în care ele se reflectă asupra personalității, îmi permit să spun că, în loc de trăsături avem tendințe.
Cred că ele pot fi numite trăsături abia atunci când se definitivează, pe măsură ce creștem și personalitatea devine și ea matură (spre exemplu, unii copii se dovedesc în primii ani a fi mai rapizi, alții mai lenți, realitate care, sub impactul mediului de îngrijire, se poate ccentua sau atenua).

Ponderea în care se combină factorii care determină formarea în narcisismului, rămâne încă incertă din punct de vedere științific.

Se consideră că cea mai redusă parte o ocupă temperamentul, ponderea cea mai mare având-o experiențele traumatice, mediul familial abuziv, de neglijență emoțională și lauda exagerată constantă a copilului, transmiterea către acesta a ideii nejustificate că i se cuvinte, că este îndreptățit, că este mai bun decât alții.

Cum este posibil ca frați ai acelorași părinți, care au crescut în același mediu familial, unul să devină narcisist și altul non-narcisist (adică cu trăsături narcisice sănătoase, neexacerbate)?

Rolul temperamentului se vede în situațiile familiilor cu mai mulți copii care au avut parte de același mediu.

Păstrăm exemplul de mai sus, cu mama care duce toate responsabilitățile, copii, casă, merge la serviciu, trebuie să muncească în plus ca să plătească datoriile făcute de soțul-tată alcoolic care vine la două-trei săptămâni acasă, are o perioadă scurtă în care nu bea, apoi dispare din nou (avem un tată prezent prin absență).

Teoretic, toți copiii acestei familii cresc în aceeași realitate, mama are un comportament similar față de toți, nu are preferințe față de niciunul dintre ei, deci ar trebui ca dezvoltarea lor să fie afectată la fel de lipsa tatălui și de inconstanța emoțională a ambilor părinți. La maturitate, doar unul are o personalitate narcisistă, ceilalți nu. Sigur, e foarte posibil ca fetele să aibă la maturitate probleme romantice în alegerea partenerilor nepotriviți și asta e doar o posibilitate, nu vor avea ambele aceleași probleme, chiar dacă sunt de același sex.

Deci, părinte narcisist, copil narcisist?

Nu există cercetări care să susțină concluzia potrivită căreia copiii proveniți din părinți narcisici devin la rândul lor narcisici.

Din contră, s-a constatat că cei care provin dintr-un părinte narcisist sau dintr-o familie narcisistă (ambii părinți narcisiști) sunt niște copii cu o stimă de sine scăzută, care se îndoiesc cronic de ei înșiși, simt rușine în ce privește persoana lor, nu se consideră demni și capabili, care au un comportament compliant, de adaptare la nevoile și cerințele celor din jur neglijându-le pe ale lor, deveniți adulți mai complianți la abuzul de orice fel decât copiii care nu au avut părinte/părinți naricisști.

Nu se poate vorbi de o regulă sau o consecință a narcisismului celor care au părinți narcisici.

Dacă într-o familie, de-a lungul unor generații, se observă existența unor comportamente și/sau personalități narcisice, explicația nu stă în transmiterea unei așa-zise gene de narcisism – nici nu există așa ceva – ci în perpetuarea și transmiterea generațională a unor comportamente care traumatizează și/sau de apreciere exagerată și nemeritorie, pe baza unor criterii subiective, în defavoarea celorlalți (spre exemplu, primul copil venit pe lume sau băiatul în defavoarea fetei). Care, așa cum spuneam mai sus, vin pe un anume temperament.

Spre exemplu, copilul unui părinte narcisist grandios, dacă este văzut drept copilul de aur (lăudat permanent, de la care se așteaptă ce este mai bun, căruia i se dă ce este mai bun și i se transmite că el este superior celorlalți, că i se cuvine nemeritat) și nu țapul ispășitor (copilul oaia neagră, considerat mereu insuficient de bun, de vină pentru orice) are mai multe șanse să își formeze o personalitate narcisică grandioasă, așa cum oaia neagră are mai multe șanse să devină un narcisist vulnerabil.

În prezent nu există statistici, nu se poate vorbi despre date, cifre, concluzii certe, sunt doar observații făcute de-a lungul timpului de către psihologi, în urma lucrului cu pacienții. Și asta, în contextul în care narcisismului i s-a acordat o importanță mai mare în domeniu, abia în ultimii 30 de ani.

Am aceleași reacții ca părintele narcisist, sunt narcisist?

Cine a crescut cu cel puțin un părinte narcisist, își amintești situații concrete din trecut în care a simțit rușine pentru comportamentul sau reacția propriului părinte. În interiorul său a fost uimit și a absorbit rușinea că părintele se comportă cum se comportă, dar nu a putut să se dezică de el, pentru că era un copil și nevoia de atașament și supraviețuirea erau cele mai importante.

E foarte posibil să fi pendulat față de părintele său între un comportament de distanțare și unul de apropiere, între sentimente interioare de rușine și de dragoste, foarte firesc pentu un copil, iar pe măsură ce a crescut să-și fi dorit să nu semene cu acel părinte.

Adult fiind, persoana realizează îngrozită că are reacții asemănătoare sau la fel ca cele ale părintelui narcisic – ”Am ajuns să mă comport ca mama/tata, fac ce făcea și el/ea, știu cât m-a durut și ce înseamnă asta pentru ceilalți!”

Cu toți avem momentele noastre când ne purtăm urât, nepotrivit cu alții, dar asta nu ne face narcisiști!

O persoană narcisistă este caractierizată prin comportamentul specific, constant egocentric, disprețuitor la adresa celorlalți, lipsit de empatie, care-i face permanent pe cei din jur să sufere fără să îi pese, aroganța.

Faptul că persoana își dă seama de niște ieșiri, manifestări, comportamente asemănătoare cu ale părintelui narcisist și că are preocuparea că îi rănești pe alții, sunt indicii că nu este o persoană narcisistă!

Cea din urmă nu este interesată decât dacă conjunctural, dacă interesul personal i-o cere, că îi face pe cei din jur să se simtă.

Care pot fi cauzele?

Explicațiile pot fi mai multe, detaliez mai jos cele relevante, pentru a face lucrurile mai ușor de înțeles. Nu le luați ca pe niște adevăruri absolute, care se aplică standardizat oricărei persoane! Sunt doar posibilități.

Poate fi vorba de o identificare ”nesănătoasă” cu părintele respectiv.

În diferite măsuri și feluri, toți ne identificăm cu părinții noștri (asta nu înseamnă că avem doar trăsăturile lor sau că suntem doar consecințele comportamentului lor), iar în cazul unui părinte indisponibil și inconsistent emoțional, abuziv, e posibil ca felul în care copilul își păstrează părintele în interiorul său să o facă sub forma acestor comportamente nesănătoase, care s-au exercitat asupra sa. Pentru un astfel de copil, dragostea a însemnat nepăsare, durere, lipsă, intoleranță, așteptări exagerate, umilire. Tiparul relațional cu iubirea a fost ”viciat”.

De aceea, în relațiile intime de adult va fi ambivalent. Spre exemplu, cu copilul poate fi un părinte bun, prezent emoțional în viața acestuia, suportiv, atent la nevoile lui, va ști să comunice și să îi pună limite sănătoase, iar în relația cu partenerul poate să repete, la diferite intensități, manifestări pe care părintele abuzator le avea față de el.

Poate fi vorba despre perpetuarea unui anumit comportament pentru că asta a văzut în familia de origine.

Părinții creează în noi tiparele pentru relațiile pe care le vom avea mai târziu!

Personalitatea copiilor se formează și prin ”adoptarea” comportamentelor pe care părinții (îngrijitorii semnificativi) le au nu doar față de ei, copiii, ci și în mediul familial, între ei sau cu alții, în mod constant.

Preluate inconștient, ele devin automatisme, persoana dându-și seama abia când ajunge să rănească pe cineva apropiat cu un astfel de comportament.

Un anume mod de a reacționa poate reprezenta felul în care în copilărie s-a adaptat la o experiență dureroasă ori la un mediu în care a fost neglijat emoțional.

Reacțiile pot semăna cu cele ale părintelui narcisic (să nu uităm că narcisismul părintelui este rezultatul (și) al unor experiențe traumatice), dar doar aceste reacții nu fac persoana narcisistă!

Spre exemplu, copilul unui părinte narcisist vulnerabil (din al cărui fel de a fi, de a acționa și reacționa face parte victimizarea) va putea prelua de la părintele său acest stil de abordare față de întâmplările vieții, indiferent că e vorba de situații mărunte, de zi cu zi sau mai mari, să se vaite ca și cum i se întâmplă cel mai rău lucru de pe pământ. Asta nu îl face nicidecum narcisist.

O persoană non-narcisistă care reacționează într-un astfel de mod și căreia i se spune (sau își dă seama) că ”prea se plânge din orice”, nu se va înfuria, reacție tipică narcisistului, ci, chiar dacă va fi deranjată, va căuta să (se) înțeleagă, cunoască, să vadă ce și cum poate schimba.

O persoană narcisistă nu acceptă nicio observație, oricât de mică, indiferent de bunele intenții cu care este făcută și are izbucniri de furie, nervi sau, dacă nu poate reacționa pe moment din motive obiective, va găsi prilejul de a se răzbuna pe persoana care a făcut observația.

În concluzie

Nu se poate afirma că cei care au părinți narcisiști devin niște adulți narcisiști! Unii pot deveni, dar în complexul factorilor de care am vorbit mai sus, nu este un dat, o consecință obligatorie.

Narcisismul nu este o boală ce se transmite genetic, este rezultatul unui cumul de factori.

Pentru a vorbi de narcisism este nevoie de coexistența în cadrul aceleiași personalități a mai multor trăsături. O simplă manifestare similară cu a unei personalități narcisice, nu face persoana narcisică.

Dar se poate spune că persoana care a crescut cu cel puțin un părinte narcisist, mai ales dacă e vorba de mama narcisistă, este mai vulnerabilă la maturitate față de persoanele narcisiște!

Însă aceasta este o certitudine, nu o garanție!

Observații înainte de final

* Articolul de față are scop informativ. Dacă crezi că o persoană din apropierea ta are trăsături narcisice, pentru clarificarea oricăror aspecte, adresează-te unui specialist.

* Informațiile din articol nu țin loc de diagnostic. Dacă crezi că o persoană din apropierea ta are trăsături narcisice, pentru clarificarea oricăror aspecte, adresează-te unui specialist.

* Înainte de a pune cuiva eticheta de ”narcisist”, nu uita că trăsături narcisice avem cu toții! Ce face diferența sunt intensitatea și frecvanța lor în cadrul unei personalități!

* Dacă am făcut referire la persoana narcisistă folosind mai mult genul masculin, nu înseamnă că doar bărbații sunt narcisiști. Am făcut-o în sensul cuprinzător al ambelor sexe, pentru a evita schimbarea permanentă el/ea.

Încheiere

Dacă ți-a plăcut acest articol, distribuie-l, te rog, poate fi de folos și altora!

Alătură-te comunității de pe pagina de Facebook și apreciază cu un ”like” pagina!

Construiesc o comunitate în care cei care se confruntă cu narcisismul țși codependența emoțională pot găsi sprijin emoțional, dar și soluții la probleme cu care se confruntă, astfel că orice distribuire a materialelor de pe pagină ajută!

În podcast-ul ”Despre narcisism”, am publicat câteva episoade interesante.

Le găsești și pe canalul de Youtube, doar varianta audio. Din păcate nu am avut timp ca să înregistrez și urc pe podcast toate articolele, dar mă ocup. 🙂

Dacă ai avut un părinte narcisist, foarte probabil:

Să fii o persoană care controlează excesiv. Îți recomand acest articol.
Să te confrunți cu un gol interior. Îți recomand acest articol.
Iubirea de sine și Cunoașterea de sine
Multe din comportamentele părintelui narcisic sunt caracteristice părintelui imatur emoțional. Am scris despre ele, aici.

Să te intereseze și:

Dacă ai un partener narcisist, atunci îți sunt utile informații despre:

Codependența emoțională și narcisismul fac o pereche funcțională în disfuncționalitatea ei. De aceea, pe www.codependentaemotionala.ro postez articole despre ambele.

Articole despre dependența emoțională:

Dacă simți că ceva e în neregulă cu viața ta ori nu te regăsești sau ai pierdut cârma sau pur și simplu ai o problemă care te macină, hai să stăm de vorbă într-o ședință (contra cost)!

Scrie-mi la contact@codependentaemotionala.ro sau pe Facebook la @codependentaemotionala.

Un text de Maria Mazilu, autor al Codependentaemotionala.ro

Fotografia articlului aparține Pexels Free Photos