Rolurile copiilor într-o familie în care cel puțin un părinte are trăsături puternic narcisice. Țapul ispășitor, copilul invizibil, copilul de aur

  • Reading time:14 mins read

Copiii sunt adesea forțați să adopte roluri ce îi protejează de dinamica disfuncțională a familiei și care au un impact profund asupra dezvoltării lor emoționale și psihologice.

Experiența clinică a psihologilor, dar și mai multe studii1 arată că impactul asupra creșterii cu un părinte narcisist poate fi substantial diminuat dacă celălalt părinte este protector activ în relația cu copilul.

Dar, din păcate, de cele mai multe or nu se întâmplă așa. Fie ambii părinți sunt cu trăsături înalt narcisice, fie celălalt părinte este absent în prezență.

Un aspect important în înțelegerea dinamicii unei familii narcisice îl reprezintă înțelegerea rolurilor pe care copiii le adoptă ca mecanisme de apărare în fața unui părinte disfuncțional.

Țapul ispășitor, invizibilul și copilul de aur, fiecare dintre aceste roluri răspunde într-un fel propriu, nevoilor nerealiste și adesea copleșitoare ale unui părinte narcisic, perpetuând astfel un ciclu de suferință și adaptare disfuncțional, în care fiecare copil își pierde contactul cu sinele autentic.

Grup de suport online pentru victimele relațiilor narcisiste

În prima și a treia zi de joi ale fiecărei luni, la ora 19.00

Într-un cadru sigur, confidențial, vei împărtăși experiențe cu cei care au trăit ceva similar

Alătură-te cu încredere!

Țapul ispășitor (scapegoat)

Părintele cu trăsături înalt narcisice își transformă unul din copii (sau pe unicul) în vinovatul de serviciu pentru ce se sau nu se întâmplă.
În limbajul popular, acest copil se numește „țapul ispășitor”.

Copilul „plătește” pentru că nu se potrivește cu așteptările părintelui într-o anume privință ori poate fi mai lucid, mai echilibrat sau nu se integrează în dinamica patologică a familiei ori pentru că personalitatea sa este diferită, motiv pentru care nu poate deveni extensia părintelui.

Cei care au trăit acest rol știu exact ce înseamnă. Asupra lui se revarsă critici, vină, tensiuni, frustrări, furie. Uneori, poate deveni „tomberonul” emoțional al întregii familia.
Poate primi critici un doar de la părintele narcisic, ci de la întreaga familia. „Mi-ai distrus viața; aș fi avut o carieră minunată dacă nu te-ai fi născut”, „Dacă nu ai fi fost așa, nu m-aș fi înfuriat atât de tare” sunt doar dintre cele mai cunoscute exemple.

Învinuirea copilului fată și cel băiat poate fi accentuată de părintele de același sex dacă este cu trăsături narcisice, dacă copilul nu îndeplinește standardele fizice sau de competență ale acestuia.

Dacă celălalt părinte este și el narcisist sau nu îl protejează activ pe acesta ori un alt adult pe al cărui sprijin să poată conta nu a fost constant în preajma sa, pentru copil consecințele sunt devastatoare.

Copilul nu poate înțelege de ce este învinuit pentru ceva ce nu a făcut, va internaliza teama de a nu-și dezamăgi părintele, care va deveni reperul său interior.

Copilul va crește deconectat de sinele său adevărat, cu convingerea că el nu contează, se va învinui permanente pentru problemele celorlalți și se va obișnui să preia dificultățile și problemele. Probabilitatea să devină o persoană cu un nivel al încrederii în sine foarte scăzut, să să asocieze iubirea cu durerea și să creadă că este nevaloros sau nedemn de iubire – așa numita legătură traumatică – să se teamă de intimitate, să aibă probleme de relaționare, să aibă un sentiment profund de neapartenență, să devină o persoană dependentă emoțional, să aibă anxietate, sunt foarte mari.

Copilul invizibil

El este copilul care nu este criticat direct, dar este neglijat. Este aproape uitat, neobservat, nu primește atenție, afecțiune.

Spre deosebire de copilul-țap ispășitor, el nu este atacat, scapă de abuzurile directe, dar nu este nici validat.
Dacă are un frate țap-ispășitor, văzând ce i se întâmplă acestuia, el învață că invizibilitatea îl protejează
Dar, pentru un copil, absența recunoașterii este devastatoare, el are nevoie să fie văzut și dorit, să simtă că există pentru părinți. În primii ani de viață între dragostea devine una cu atașament, copilul știe instinctiv că supraviețuirea sa depinde de adulții care îl îngrijesc, astfel că sentimentul de „a nu exista” aduce cu el stare de vigilență și insecuritate emoțională.

Acest copil ajunge să fie nevăzut pentru că nu oferă părinților „hrană narcisică” – adică admirație, validare, funcții utile pentru imaginea părinților – fie pentru că nu îi face să arate bine în fața lumii. De multe ori, unul sau ceilalți frați furnizează această „hrană”, așa că acel copil rămâne pe dinafară.

Dacă părintele narcisist este de tipul neglijent (narcisist), e foarte posibil să îl resimtă pe copil ca pe o povară și să îi ofere doar strictul necesar. Dacă există și celălalt părinte care este implicat activ în creșterea copilului și este responsabil, posibil ca părintele narcisist neglijent să fie o prezență rece, distantă pentru copil.

Copilărie și consecințe asupra dezvoltării

El are o copilărie destul de singuratică. Tinde să rămână mai distant față de părintele narcisic, ca să se protejeze, și uneori chiar față de întreaga familie. Este genul de copil care preferă să facă lucruri de unul singur, având o lume interioară bogată.
Dacă este un copil înzestrat natural cu un anume talent, abilitate sau are o pasiune, șansele să fie explorată și educată sunt foarte mici, eventual printr-un context la școală și prin preocuparea profesorilor sau a altor persoane dinafara familiei.

Copilul invizibil poate încerca să atragă atenția prin diferite mijloace: fie prin performanțe școlare, fie prin comportament ireproșabil, fie printr-un comportament problematic. Dar, în oricare din situații, el a interiorizat convingerea că nu contează.

Copilul invizibil va avea o stimă de sine scăzută și poate dezvolta anxietate socială.
Pentru că în familia narcisică a fi văzut adesea însemna să fii criticat sau pedepsit, poate avea și o profundă teamă de a fi observat, ceea ce la școală, de multe ori un îl face neobservat, din contră, atrage etichete și umilința colegilor.
Are toate șansele să devină un adult dependent emoțional, validarea celorlalți va fi aer pentru el, să se simte cronic „insuficient”, dar, în același timp, să dezvolte abilități de autonomie, să învețe să se descurce singur, să fie independent și autosuficient, în sensul că preferă să un apeleze la ajutorul nici al persoanelor de încredere.

Dacă există și un avantaj, atunci acela este faptul că, la maturitate, se poate rupe mai ușor de familie pentru că lipsa lui nu e resimțită ca în cazul „copilului de aur” sau al „țapului ispășitor”.

Rolurile copiilor din familiile narcisice nu apar doar când sunt frați, oricare din ele poate fi împlinit de copilul unic.

Roluri ale copiilor într-o familie cu (cel puțin) un părinte cu trăsături puternic narcisice. Copilul de aur. Ce poate face copilul adult care a trăit aceste experiențe în copilărie

Copilul de aur

Copilul de aur este „prințul” sau „prințesa” familiei cu cel puțin un părinte narcisist.

Tratamentele diferite comparativ cu frații săi sunt evidente: copilul de aur are școli mai bune, haine noi, camere separate, părintele îi susține evenimentele, îi oferă zile speciale. Frații nu au parte de același lucru.

Motivele care-l determina pe părinte ca, în cazul mai multor frați, să aleagă un anume copil care să fie ridicat pe un piedestal sunt diferite: în anumite culturi, un copil poate fi favorizat doar pe baza sexului sau pentru ordinea nașterii, apoi pot fi importante aspectul fizic, abilitățile naturale sau pur și simplu să corespundă așteptărilor părintelui narcisic.
Copilul de aur devine o extensie a acestui părinte și o sursă de „hrană narcisică”.

Prețul de a fi copilul de aur

În anii copilăriei, a fi privilegiat de părinți se poate simți extraordinar, dar rolul încredințat nu este ușor pentru că copilul trăiește cu o hipervigilență creată de condiționarea directă sau implicită a părintelui: „dacă nu mai corespunzi, ești dat imediat jos de pe piedestal!”

Faptul că este făcut să se simtă favorizat are, în multe cazuri, drept consecință, atitudinea acestuia de „misecuvinism” și aroganța față de frați, dar și de alte persoane. Însă, nu este o consecință implicitiă. Sunt copii, de obicei cei mai empatici, care, conștienți de tratamentul diferențiat pot simți vinovăție și rușine pentru că frații lor sunt tratați diferit și suferă.

De cele mai multe ori, copilul de aur este implicat în triangulare, fiind forțat să se comporte urât cu frații pentru a demonstra loialitate față de părintele narcisic, ceea ce poate fi traumatic și poate crea confuzie profundă, ceea ce pe pe termen lung de va traduce în neîncrederea acestuia în propriile percepții, va avea nevoie permanent de „ochii”, „mintea” altcuiva pentru a se asigura că a văzut, gândit bine, de confirmarea acțiunilor sale. Are toate șansele să dezvolte un atașament anxios și să devină o persoană dependentă emoțional.

Triangularea este modalitatea de manipulare prin care abuzatorul implică în comunicare o a treia persoană, pentru că astfel își poate menține avantajul.
Triangularea se poate face prin trimiterea mesajului printr-o terță persoană, prin justificarea acțiunii/comportamentului cu ”X mi-a spus” fără ca X să fie de față sau trezirea geloziei comparându-și victima constant, direct sau indirect.
Triangularea este folosită în general de persoanele narcisiste.

Este destinul copilului de aur să devină o persoană narcisistă?

Răspunsul are mai multe variante, probabilitățile țin substanțial de temperamentul copilului, acel dat unic de trăsături cu care ne naștem și care determină în combinație cu alți factori – evenimente copleșitoare, dureroase, tratament preferențial excesiv – formarea personalității narcisice.

Posibilitățile sunt să devină:
– Un adult narcisist grandios – arogant, disprețuitor, lipsit de empatie, tratând lumea ca și cum i se cuvine totul.

– O persoană narcisist vulnerabil (combinația dintre supra răsfățul său și imposibilitatea ca la un momento dat să mai corespundă așteptărilor, eșec, rușine, disonanță cognitivă și/sau trauma produsă prin suprimarea individualității sale și adoptarea unui sine fals pentru a corespunde cerințelor părintelui)

– O persoană afectată profund de simdromul impostorului (ca și copil a fost lăudat ca fiind „perfect” și „special”, dar el nu s-a simțit așa ori s-a simțit incapabil, inadecvat, chiar dacă a performat bine)

– Un adult cu așteptări grandioase de la viață, care trăiește într-o permanentă victimizare și frustrare că nu poate atinge standardul dorit sau care are aparența unei vieți de succes, împlinite, în spatele căreia, de fapt, se ascund multă anxietate și dependențe, teamă de intimitate.

– „Salvatorul de serviciu”, sacrificându-se, simțindu-se prins între loialitatea față de părintele narcisist și dragostea pentru frați.

În cazul în care nu ajunge o persoană cu trăsături puternic narcisice, este posibil ca, din cauza sentimentelor de profundă rușine și vinovăție față de frații săi sau, dacă este copil unic, înțelegând ce a trăit, să vrea să rupă legătura cu părintele narcisist.
Sau, în oricare variantă, să rămân un adult „legat” de părintele narcisic.
Fie din vinovăție, fie pentru că părintele îi ține prin bani, resurse, moșteniri, copilul de aur poate deveni adultul obligat să aibă grijă de părinte.

În considerarea fiecărei variante de mai sus, trebuie avut în vedere temperamentul persoanei, dar și expunerea sa la traume în anii copilăriei.
Ce determina ca o persoană să devină narcisistă sau nu este un complex de factori.

Mai pot schimba ceva copiii adulți care au avut astfel de roluri în familiile de origine?

Da, dar, depinde de contextul concret al fiecărei persoane în parte, de combinația temperament, mediu/adult de suport versus mediu traumatic.

Calea recuperării de sine nu este simplă, presupune, în primul rând recunoașterea rolului, a experiențelor trăite, înțelegerea și integrarea lor în povestea sa de viață. De obicei, este nevoie de psihoterapie, dar cu o persoană potrivită, care este specializată fie în lucrul cu victimele narcisismului, fie cu trauma.

A fi țap ispășitor este dureros, dar există șansa de vindecare, de consolidare a încrederii în sine, de dobândire a autonomiei psihice și emoționale.

În cazul copilului invizibil, terapia este esențială pentru că doar într-un astfel de „context” și relație poate să-și rescrie povestea, să-și descopere valoarea, să-i clădească și consolideze stima de sine, să devină conștient de dreptul de a fi văzut.

Terapia aduce și ea beneficii copilului de aur-adult dacă nu are o personalitate narcisică. În acest caz, puțin probabil ca schimbările să poată fi de substanță. De regulă, persoanele cu organizare narcisică nu ajung de bună voie în cabinetul psihoterapeutului sau din convingerea că e ceva în neregulă cu ele, ci din cauza unui eveniment care le-a dat viața peste cap.

Chiar dacă apar modificări în urma terapiei, în general ele sunt superficiale. Schimbarea maximă care se poate face aș compara-o cu colțurile unei mese: prin șlefuire, se vor rotunji. Dar masa, va rămâne … tot o masă.
Personalitatea narcisică este o structură rigidă și inflexibilă, mecanismele de apărare fac parte din însăși personalitate și s-au ridigizat, motiv pentru care și schimbările consistente nu sunt posible.

Încheiere

Îmi doresc să construiesc o comunitate în care cei care se confruntă cu narcisismul pot găsi sprijin emoțional, dar și soluții la probleme cu care se confruntă.

Dacă îți place articolul, te rog să îl distribui, să poată ajunge la cei care au nevoie!

Alătură-te comunității de pe pagina de Facebook și apreciază cu un ”like” pagina!

Dacă ai avut un părinte narcisist, foarte probabil:

Dacă ai un partener narcisist, atunci îți sunt utile informații despre:

Codependența emoțională și narcisismul fac o pereche funcțională în disfuncționalitatea ei. De aceea, pe www.codependentaemotionala.ro postez articole despre ambele.

Articole despre dependența emoțională:

Dacă simți că ceva e în neregulă cu viața ta ori nu te regăsești sau ai pierdut cârma sau pur și simplu ai o problemă care te macină, hai să stăm de vorbă într-o ședință (este contra cost)!

Scrie-mi la contact@codependentaemotionala.ro sau pe Facebook la @codependentaemotionala. 

Nu uita să ai grijă de tine, așa cum ai grijă de cei dragi!

  1. Studiile la care am făcut referire au fost făcute pentru identificarea factorilor care permit copiilor expuși la riscuri multiple să dezvolte reziliență și personalitate sănătoasă, cu accent pe rolul unui adult protector și implicat în compensarea efectelor mediului defavorabil:

– „Supportive Relationships and Active Skill-Building Strengthen the Foundations of Resilience” – Center on the Developing Child, Harvard University, publicat în 28 mai 2015, developingchild.harvard.edu

– „Journeys From Childhood to Midlife: Risk, Resilience, and Recovery” – Emmy E. Werner și Ruth S. Smith, publicat în 2001, https://shorturl.at/wqxES

🔹 Fotografia articolului aparține Pexels.com

#narcisism

#curajuldeafituinsuti

#cinesunteu

#stimadesine

Tags: , , , , ,

Leave a Reply