„De ce nu am putut vedea realitatea?” - întrebarea copilului adult al unei mame cu trăsături înalt narcisice

„De ce nu a putut vedea realitatea, cum de a fost orb atâta timp?” este întrebarea pe care și-o pun doarte mulți dintre copiii adulți care au crescut cu o mamă cu trăsături înalt narcisice

Mă umilea spunându-mi în diverse feluri, cum n-am auzit pe nimeni să vorbească, mă bătea, mă chinuia cu tot felul de reguli absurde făcute parcă special ca nu le pot respecta și să mă pedepsească cu plăcere, când plângeam sau eram supărat(ă), mă ignora sau mă ironiza, atunci când erau străini de față vorbea despre mine depreciativ și măă critica, niciodată nu a fost mulțumită de absolut nimic din ce făceam sau cum eram, nu m-a mângâiat, nu mi-a spus „te iubesc”, m-a vorbit de rău în fața tuturor prietenilor/prietenelor mele fără să îi pese, a socrilor, când a auzit că mă căsătoresc, a luat legătura cu ei și le-a spus că ea îi avertizează că sunt un om de nimic, că am …. (n.a. punctele de spuspensie pot fi umplute cu lucruri urâte), deși eram adult(ă), mă umilea în fața partenerului, a copiilor, chiar și lor le vorbea de rău de mine, pe tata la fel, l-a umilit, ne-a făcut atâția ani să credem că e bolnav, l-a dus și la medic, ne spunea despre el lucruri de care acum am început să mă îndoiesc ….

Am adunat aici relatările și amintirile pe care le-am auzit cel mai des de la adulții care au crescut cu o mamă narcisistă.

Durerea cu care povestesc aceste lucruri nu se compară cu cea care se citește pe fața lor când întreabă:
– Cum? Cum a fost posibil să nu văd toate astea și să cred în ea? Să cred că asta e dragoste? Cum a fost posibil???

Șoc, durere amestecată cu furie cu șoc cu confuzie cu senzație de halucinare, ca și când s-ar fi trezit dintr-un vis.

Cei care nu au trăit experiența unui părinte, în cazul de față mă refer la mama narcisistă, nu pot înțelege emoțiile și trăirile cu care copilul a crescut, profunda îndoială de sine, dar și de realitate, gândurile continu uneori vecine cu nebunia, confuzia, neclaritatea …. La auzul unor astfel de povești, poți întreba cum cineva poate trăi așa ceva și să creadă că acel părinte e bun, de ce nu a plecat de acasă când a crescut?

Rândurile de față nu sunt pentru cei care nu au avut un astfel de părinte, nu vreau să îi conving de nimic. Sunt pentru cei care se regăsesc în această situație și sunt încă plini de întrebări, frământări … sunt supărați pe ei înșiși.

Când vin pe lume, copiii au deja o legătură cu mama, nu doar o relație de rudenie.

Timp de nouă luni au fost fizic parte din ea, au trăit în ea, apoi urmează ani în care depind vital și total de mama (ca și de adulții din jur).
Copiii nu se îndoiesc de părinții lor pentru că ei reprezintă primul lor contact cu lumea, sunt primul lor suport și primele repere. Părinții „traduc” și introduc copilului, lumea nouă.

Atașamentul este legătura emoțională care se formează cu persoana de care copilul depinde, din primele secunde de viață. Dacă nu ești atașat cuiva – știu, sună ca și când ar fi vorba de lucruri și nu de ființe, instinctul tău știe că nu vei supraviețui.

A depinde de o persoană este condiție necesară supraviețuirii! Nu există atașament, nu va exista îngrijire și, deci, nu va exista supraviețuire.
Sigur, un copil nu are minte să gândească, dar așa cum fără să fie învățat va duce gura către sfârcul mamei, instinctul său îl ghidează spre supraviețuire, prin formarea de atașament.

Oricât de nefericit ar fi, un copil nu își va pune probleme în legătură cu mama sa, chiar dacă i se va părea că nu e bine ce se-ntâmplă sau cum reacționează ori se comportă ea, chiar dacă alte mame nu sunt așa.

Lumea interioară a copilului unei astfel de mame

Copilul se va teme să nu își piardă mama, „că poate e bolnavă” și se va îndoi cronic de sine.

Inconștient se va considera vinovat pentru ce se întâmplă în familie, pentru starea mamei, va încerca să facă mai bine, să fie mai bine, să o mulțumească, să o protejeze. De unde să știe că nu e datoria lui să își protejeze mama? De unde să știe că protejând-o își va face sieși rău?

Nu va ceda nici în fața așteptărilor permanent neîmplinite și nemulțumirilor mamei pentru că el îi vrea binele. Va încerca să-și depășească limitele doar să o vadă pe mama mulțumită (de el), să o vadă fericită! Din dragoste pentru mama lui, copilul își va testa propriile limite!

Așa arată lumea unui copil care are o astfel de mamă.

El vrea și se străduiește să fie așa cum „ar trebui” ca să fie bine! Obiectivul său nu va fi să crească potrivit naturii sale, explorând lumea cu experiențele ei – nu este susținut și încurajat într-o asemenea abordare – ci să își mulțumească mama.

E nevoie de ani și multe experiențe de dezamăgire, de încercări, pentru ca, ajuns adult, să înceapă să se întrebe, să se îndoiască, să poată vedea mai clar.

Un sprijin emoțional copilărie

E foarte important dacă în primii ani din viața sa, a avut parte de un adult care să-l fi susținut. Acest adult va hrăni partea sănătoasă din copil și o va fortifica, iar la vremea potrivită, ea îl va îndruma spre a se-ntreba, a se-ndoi, a vrea să înțeleagă „ce se întâmplă cu mama” sau „de ce eu repet niște tipare” sau „ce e în neregulă cu mine”.

Din păcate, de cele mai multe ori, tatăl este prezent în absență și nu poate să țină piept unei astfel de mame. Mulți dintre ei sunt incapabili nu doar să își salveze copilul, dar să se și salveze pe sine; nu se pot retrage din relație și, deși sunt niște persoane sănătoase, fără o istorie de familie a unor boli cronice, se îmbolnăvesc subit și mor sau se dedică alcoolului sau altor dependențe.

Revenind la întrebarea „cum am putut să nu văd?”, răspunsul care îmi vine este tot o întrebare: „cum ai fi putut să accepți?
De mama și la părinți, în general, ne leagă niște fire invizibile, dar extrem de puternice, cele ale apartenenței.

Suntem învățați să ne raportăm ca la niște modele, cele mai valoroase din viața noastră, să îi respectăm.

Bagajul afectiv al copilului adult al unei mame narcisiste

Durere pentru o realitate pe care a trăit-o și care i-a determinat dezvoltarea, personalitatea și, implicit, viața, furie – împotriva sa că nu a văzut, că nu a făcut nimic (chiar dacă rațional înțelege că nu aveam cum), dezamăgire sfâșietoare și neputință în fața vieții, dezamăgire față de propria persoană – pentru că merita altă viață, merita să fie iubit și nu să fie marcat de o astfel de experiență, toate aceste trăiri fac parte din bagajul afectiv al unui adult care a trăit cu o mamă narcisistă.

Am văzut zilele trecute un scurt video în care o doamnă vorbea despre „vindecarea armonioasă cu mama”, spunea că e posibilă! Am bufnit pentru că știu că astea sunt niște vorbe goale, fără nicio acoperire.

Simplul fapt că o persoană ne este mamă, nu face vindecarea posibilă, poate fi tocmai invers! Omul care avea obligația să te protejeze de tot ce e rău, ți-a făcut rău!
Și spun asta cu toată seriozitatea și convingerea, ca persoană care a trecut prin experiența unei astfel de relații cu mama, dar și cea a vindecării, după opt (8) ani de psihanaliză și psihoterapie psihodinamică.

Pe cei care se confruntă cu un astfel de trecut îi încurajez să nu se mai învinovățească, să nu se mai chinuiască cu aceste întrebări!
Nevoia de răspunsuri e firească și normală, dar ele nu sunt în și nu au legătură cu voi! Ele se află în istoria de viață a mamei, în copilăria ei, dar și în cea a tatălui care nu a putut să vă ocrotească și a stat pasiv în fața răului care vi s-a făcut.

Vindecarea e posibilă?

Nu știu cine a spus vorba asta, pe cât este de profundă, pe atât e de adevărată: „Într-o relație ni s-a făcut rău, într-o relație ne putem vindeca.”

În cele mai multe cazuri, vindecarea în urma unei astfel de experiențe poate avea loc printr-o altă relație, de preferat psihoterapie. Și nu spun asta cu un motiv ascuns, mercantil, ci pentru că oricât te-ai preocupa să te dezvolți, crești, să-ți închizi rănile, ajungi la un prag la care ai nevoie de o „oglindă” pentru a te reconstrui și regăsi.

Vindecarea în relația cu un părinte nu înseamnă să fii indiferent orice ți-ar face! Realist vorbind, așa ceva nu e posibil!

Vindecare înseamnă să înțelegi răul care ți s-a făcut, să îți oblojești emoțional rănile, să le integrezi în povestea vieții tale, astfel încât când relația cu mama și/sau întâmplări curente ale vieții te provoacă și te întorc în trecut, să te poți regăsi și să nu-ți pierzi complet controlul, înseamnă să te regăsești pe tine însuți, individualitatea ta, să trăiești necopleșit de vinovăție, frica de a-ți răni părintele.

Vindecarea, are multe praguri, fațete, nuanțe, încercând s-o definesc pot omite aspecte! Ce pot spune cu certitudine e că te aduce la tine, te regăsești, știi cine ești tu ca individ, tu în viața ta, tu în relația cu ceilalți, dobândești o voce de care nu îți va mai fi rușine!

Ca persoană care a trecut printr-o astfel de experiență, afirm că vindecarea, așa cum am descris-o, este posibilă!

Dar e nevoie de multă muncă, susținută, în care să ai alături pe cineva care să te sprijine, cu care să știi că poți fii și pe care să poți conta, așa cum nu ai putut face în relația cu mama ta!

Pentru cine a crescut cu o mamă narcisistă, să investească încredere, să creeze o legătură bazată pe vulnerabilitate, este o mare provocare! Persoana cea mai importantă din viața sa, care trebuia să îl/o iubească și protejeze, l-a dezamăgit(-o) și (l-)a rănit-o ani la rând; dar este singura șansă de a scăpa de povara unui trecut dureros, de a se dezvolta emoțional, de a se regăsi pe sine și avea o viață de care și în care să se simtă mulțumit(ă).

Dacă ai avut un părinte narcisist, foarte probabil

Să fii o persoană care controlează excesiv. Îți recomand acest articol.
Ruminezi foarte mult. Îți recomand acest articol.
Să te confrunți cu un gol interior. Îți recomand acest articol.
Iubirea de sine și Cunoașterea de sine
Multe din comportamentele părintelui narcisic sunt caracteristice părintelui imatur emoțional. Am scris despre ele, aici.
Despre adulții care aleg să rămână cu părinții, dar și de ce, în articolul de aici.
Te interesează:

Alătură-te Grupului de suport online pentru victimele relațiilor narcisice” – ne întâlnim în fiecare joi de la ora 19.00. Într-un cadru sigur, confidențial, vei împărtăși experiențe cu cei care au trăit ceva similar. Detalii – click pe link.

Dacă ai un partener narcisist, atunci îți sunt utile informații despre:

Codependența emoțională și narcisismul fac o pereche funcțională în disfuncționalitatea ei. De aceea, pe www.codependentaemotionala.ro postez articole despre ambele.

Articole despre dependența emoțională:

Dacă simți că ceva e în neregulă cu viața ta ori nu te regăsești sau ai pierdut cârma sau pur și simplu ai o problemă care te macină, hai să stăm de vorbă într-o ședință (contra cost)!

Scrie-mi la contact@codependentaemotionala.ro sau pe Facebook la @codependentaemotionala.

Nu uita să ai grijă de tine, așa cum ai grijă de cei dragi!

Un text de Maria Mazilu, autor al Codependentaemotionala.ro

Fotografia articlului aparține Pexels Free Photos

#narcisist #relatienarcisica #victimanarcisism #persoananarcisista