Despre ambivalență

  • Reading time:8 mins read

„Până acum nimeni nu mi-a mai spus că e în regulă să am emoții sau trăiri contradictorii, credeam că sunt greșită! E prima dată când aud de ambivalență!” mi-a spus ieri persoana cu care lucram.

Una din marile lupte interioare a multor persoane pare să fie anularea, negarea emoțiilor neplăcute.

Pe de o parte, e convingerea inconștientă că dacă am „emoții negative” nu sunt o persoană bună, ca și când emoțiile unui moment ne-ar caracteriza, iar, pe de altă parte, ideea că trăirile diferite nu e normal să coexiste.

Ambivalența este acea stare în care trăirile noastre se contrazic fără să se anuleze. Putem iubi și, în același timp, fi supărați pe cineva; putem dori apropierea, dar și teama de a fi răniți.

În psihologie, ea arată nu o slăbiciune, ci o maturtate emoțională — semnul că în noi coexistă forțe, nevoi și dorințe diferite.

Ambivalența descrie coexistența simultană a unor sentimente opuse față de aceeași persoană, situație sau alegere — iubire și respingere, dorință și teamă, apropiere și distanță.

Ambivalența este dovada vie că psihicul nu funcționează în alb și negru, ci într-o infinitate de nuanțe.

Ambivalența nu este o disonanță care trebuie „rezolvată”, ci o realitate care trebuie înțeleasă.

Natura ne oferă imaginea cea mai limpede a ambivalenței: ziua coexistă cu noapte, ploaia cu arșița, vara cu iarna și tot așa. Totul trăiește din echilibrul fragil al contrariilor.

Și în om e la fel. Ambivalența face parte din felul în care simțim, iubim, alegem, suntem.

A accepta ambivalența înseamnă a înțelege că realitatea, viața nu sunt niciodată doar lumină sau doar umbră, ci o întrepătrundere continuă a celor două, în diferitele nuanțe și intensități.

Atunci când nu mai putem decide, când oscilăm între „da” și „nu” fără a putea înclina balanța, ambivalența încetează să mai fie o expresie a complexității noastre și devine o formă de captivitate psihică.

Când ambivalența e o problemă?

Ambivalența devine problematică atunci când ne blochează între două impulsuri opuse, transformându-se dintr-un spațiu viu de reflecție într-o zonă de paralizie interioară.

Această ambivalență rigidizată apare adesea acolo unde conflictul intern este prea dureros pentru a fi conținut — între dorința de apropiere și frica de a fi rănit, între nevoia de a pleca și vinovăția de a o face, între iubire și resentiment.

În aceste momente, psihicul nu reușește să integreze polii opuși, ci pendulează haotic între ei, pierzându-și libertatea.

În diferite momente ale vieții, trăim față de cei dragi — partener, copii, părinți — sentimente contradictorii. Simțim iubire, dar și furie, chiar ură, iar asta trezește adesea vinovăție: Cum aș putea să îi urăsc pe cei pe care îi iubesc? Ceva trebuie să fie în neregulă cu mine!

Am ales ca exemplu două emoții extreme, dar, de cele mai multe ori, ambivalența nu are forme atât de dramatice.

Ea se manifestă prin nuanțe subtile: un amestec de plăcere și neliniște, de mulțumire și nemulțumire, de îndoială, melancolie, preocupare sau consternare. Acest amestec creează confuzie, tensiune interioară.

Problematică nu e existența ambivalenței, ci incapacitatea de a tolera coexistența contrariilor și tendința de a le nega. În felul acesta, respingem o parte din adevărul interior și, implicit din realitate.

Despre narcisism:

Despre victima narcisismului și recuperarea după abuz:

Dacă simți că ești singur(ă) sau confuz(ă) și nu ști ce să faci, ne putem întâlni într-o ședință plătită!

Scrie-mi la contact@codependentaemotionala.ro sau pe Facebook la @Maria Mazilu – Consiliere – Traumă relațională și reconstrucția identității

Despre mine

Eu însămi sunt victimă a unei relații narcisice, am pornit pe drumul cunoașterii și transformării personale a- adică al experienței psihoterapeutice – fără să fi auzit de vreun concept psihologic! Doar din dorința de a mă cunoaște, de a scăpa de niște tipare ce păreau a-mi conduce alegerile și de a mă simți bine în viața mea!

Știu ce înseamnă și cum se simte lungul drum al recuperării și redescoperirii de sine! L-am parcurs în propria psihoterapie psihodinamică. Acolo am învățat că vindecarea nu e o revenire la ce a fost, ci o regăsire mai profundă a sinelui.

Experiența mea personală și profesională mă ajută să știu să ascult, să înțeleg, să fiu un ghid bun pe drumul descoperirii propriului sens, dar și fără să aduc povestea mea în spațiul dintre noi.

Responsabilitatea profesională și preocuparea de a oferi celor care lucrează cu mine nu doar un suport emoțional și psihologic, care să încurajeze drumul către sine, fac parte din valorile mele.

Dacă te-ai regăsit în această descriere și simți că înțelegerea nu e suficientă pentru a schimba ceva, scrie-mi la contact@codependentaemotionala.ro sau pe Facebook la @Maria Mazilu – Consiliere – Traumă relațională și reconstrucția identității

Observații înainte de final

* Înainte de a pune cuiva eticheta de ”narcisist”, nu uita că trăsături narcisice avem cu toții! Ce face diferența sunt intensitatea și frecvanța lor în cadrul unei personalități!

Încheiere

Îmi doresc să construiesc o comunitate în care cei care se confruntă cu narcisismul pot găsi sprijin emoțional, dar și soluții la probleme cu care se confruntă.

Dacă îți place articolul, te rog să îl distribui, să poată ajunge la cei care au nevoie!

Alătură-te comunității de pe pagina de Facebook și apreciază cu un ”like” pagina!

Dacă ai avut un părinte narcisist, foarte probabil:

Dacă partenerul/soțul este narcisist, îți sunt de interes aceste articole:

Alte informații utile despre:

Codependența emoțională și narcisismul fac o pereche funcțională în disfuncționalitatea ei. De aceea, pe www.codependentaemotionala.ro postez articole despre ambele.

Articole despre dependența emoțională:

Nu uita să ai grijă de tine, așa cum ai grijă de cei dragi!

🔹 Fotografia articolului aparține https://pixabay.com/

Tags: #narcisism

#parintenarcisist

#victimanarcisism

#mamanarcisista

#tatanarcisist

#relatienarcisica

#divort

Leave a Reply