Despre traumă

Se vorbește foarte mult în ultima vreme despre traumă.

În ziua de azi nu prea mai găsești o persoană care să nu fie traumatizată din aspecte care, altă dată erau normalități în viața de zi cu zi.

Mi s-a întâmplat să aud persoane vorbind serios că au fost traumatizate de un film pe care tocmai îl văzuseră.

Nu, un film nu traumatizează, doar poate impresiona, afecta negativ profund, la fel cum nu toate evenimentele neplăcute, oricât ar fi de dureroase, nu sunt traumatice.

Fără a avea pretenția că voi trata subiectul exhaustiv (că ar fi imposibil), vreau, să aduc câteva lămuriri importante și utile, mai ales pentru înțelegerea perspectivei de victimă a unei relații narcisiste (toxice, în general), indiferent de natura relației.

Ce este trauma

Trauma reprezintă felul în care percepem și reacționăm la un eveniment, o situație, nu este întâmplarea în sine care a avut loc.

Este mult mai ușor de înțeles în cazul traumei fizice, pentru că avem reprezentarea clară: ne lovim la un picior, mână, ne tăiem; rana și tot țesutul ce este sub ea și nu se vede, toată partea afectată (de lovitură/tăietură) reprezintă trauma (zona traumatizată).

În cazul psihicului, lucrurile au nevoie de mai multe explicații și nuanțări pentru că sunt puțin mai complicate.

”O experiență personală de splitare generată de factorii situaționali amenințători care copleșesc posibilitățile personale de autoreglare, provocând sentimente profunde de neputință, teamă şi vulnerabilitate, care duce la o deteriorare de lungă durată a vitalității, identității și mecanismelor de auto-reglare.” (2015).

“Aceste mecanisme de autoreglare pot fi cele fizice, somatice ale corpului sau cele psihologice ale psihicului uman. Dintre acestea, mecanismele somatice cele mai des perturbate de experiențele traumatice (mai ales cele timpurii) sunt: mecanismele care reglează echilibrul hormonal, mecanismele aparatului cardio-respirator, mecanismele aparatului digestiv. Mecanismele psihice des perturbate de experiențele traumatice.” (2018)
Psihoterapeut Diana Lucia Vasile

Ce face ca un eveniment, o întâmplare să fie traumatică?

Sunt câteva caracteristicile importante:

Confuzia

Se manifestă sub forma îndoielii asupra propriei persoane, a felului în care percepe situațiile, informațiile de zi cu zi, viața, în general.

Schimbarea capacității de a simți

Este afectată capacitatea de a simți și de a trăi a persoanei, emoțional se raportează la aviață și la situațiile ei de zi cu zi în extreme, are percepții ce par a nu avea legătură cu realitatea, ajunge fie să exagereze, fie să fie supervigilentă, fie își îngheață emoțiile, să nu mai simtă ori devine foarte supusă, acceptă orice, pare ”lipsit de personalitate”.
Nu mai trăiește viața cu curiozitate, bucurie, plăcere.

Dezadaptarea

Când o persoană ajunge să trăiască în confuzie, consecința imediată este că devine disfuncțională. Felul în care face față oricăror situații nu mai este unul fluid, în care ea și mediul ”erau” împreună, ci devine unul rigid, greoi, în care mediul pare potrivnic și ea este nevoită să se adapteze lui într-un fel pe care îl simte forțat.

Deconectarea de sine

Pierderea autenticității este o altă consecință a traumei, doar că nu este resimită direct, ca și confuzia și disfuncționalitatea. A-ți pierde autenticitatea înseamnă a nu mai fi conectat la tine, la cine ești, ce vrei și ce îți place, aspecte care țineau de esența ta, ajungi să faci lucruri astfel încât tu să te potrivești mediului, te forțezi, trăiești mecanic, conform unor reguli cărora te străduiești să le corespunzi, dar fără satisfacție, împlinire, bucurie, curiozitate.

Repetitivitatea și lipsa suportului emoțional

Sunt caracteristici importante ale traumei care merg împreună.
Când vorbim de un abuz, de orice fel, este suficient să se întâmple o singură dată pentru ca persoana să fie traumatizată. Însă a nu trece singură prin acea experiență, a avea cu cine să o împărtășească, a vorbi, a găsi alinare și suport emoțional reduc din efectele traumei (fără ca asta să excludă ajutorul de specialitate). Dar un abuz în lipsa suportului emoțional, al unui mediu în care victima să găsească înțelegere, empatie, alinare, înseamnă, de fapt, o dublă traumatizare.

Trauma prin inacțiune, neglijență

Trauma este cunoscută ca o consecință a abuzului sau a unei acțiuni (calamitate naturală), dar ea paote fi cauzată și prin inacțiune și pasivitate.

Una din nevoile importante ale bebelușului este cea de atașament! Copilul are scris în instinctul său că doar dacă este atașat de cineva poate supraviețui. El știe că singur nu se poate descurca în primii ani de viață. Așa că atașamentul devine primordial, ca nevoile fizice.

Abandonul este o traumă pentru că produce o ruptură în cea mai importantă nevoie a ființei: cea de atașament. Nu ”are nevoie” să se repete ca să fie o traumă. Dar efectele lui (depinde enorm de mult de fiecare caz în parte, nu putem aprecia în general) pot fi ameliorate dacă cu cât mai de timpuriu, copilul abandonat ajunge în mijlocul unei familii iubitoare și atente. Urma traumei rămâne asemenea unei răni pe corp: odată vindecată, din ea rămâne doar un semn care la atingere nu mai doare.

O altă nevoie a copilului, mai ales în primii ani de viață, este de a-i fi recunoscute emoțiile. Un copil care vine acasă de la joacă și se plânge adultului care îl are în grijă că cineva l-a bătut/înjurat/tratat urât, iar acesta îi răspunde repetat (subliniez: repetat): ”Pentru atâta lucru te plângi?” sau ”Du-te și arată ce tare ești!” sau ”Așa te călești, înfruntă viața!” sau ”Nu am timp, am alte lucruri mai importante de făcut!” se va simți neimportant, slab, nevăzut.

Mintea unui copil nu este dezvoltată ca să își poată explica și rațional ce i se întâmplă: adultul nu m-a respins pe mine, este foarte obosit după ziua de lucru sau preocupat din cauza unul lucr important. Emoțiile lui, tristețe, furie, durere, etc. vor rămâne blocate în memoria sa afectivă și nici nu va putea parcurge întregul proces al integrării experienței, emoțional și rațional (așa se va face că peste ani, ceva aparent neimportant, îi va trezi o reacție disproporționată cu situația, dar în el a fost agățat ceva din amintirea traumatică, din emoția rămasă blocată).
Chiar și adultul abuzat sau care trăiește un eveniment copleșitor, dramatic sau doar greu de dus, deși își poate explica rațional întâmplarea, în lipsa suportului emoțional, se va simți neimportant, ignorat, că nu contează ….

Sunt persoane care vorbesc despre copilăria lor doar în termeni laudativi, oricât s-ar gândi spun că nu își amintesc nimic rău:
– Am avut tot ce am avut nevoie, am fost răsfățat(ă), am avut ….. (x obiect) când la noi nici nu apăruse, am mers la cea mai bună grădiniță, părinții mi-au serbat zilele de naștere, mereu invitau copiii din cartier/prietenii ….. și pe măsură ce povestea continuă nu îi auzi amintindu-și despre lucruri făcute împreună cu părinții. Lucruri simple, banale, din viața de zi cu zi. Când întrebi despre părinți, unde erau, vor răspunde ”lucrau foarte mult, aveau funcții foarte importante, dar ce să facă, altfel n-aș fi putut avea tot ce am avut?!”

Pentru aceste persoane, fericirea înseamnă siguranță materială, pentru că asta li s-a transmis și arătat de mici. Ele nu știu că tristețea, eventualele probleme pe care le au sau imposibilitatea de a-și găsi un loc în viață (dau un exemplu) se datorează faptului că nu mai sunt în contact cu ei înșiși. La vremea la care trebuiau să fie în contact cu propria persoană și să exploreze emoții, au fost abandonați emoțional. Ce au înșeles de aici? Eu nu sunt important, sunt lipsit de valoare, eu nu contez! Ce se întâmplă peste ani? Ia să am eu cât mai mult (diplome, bani, vacanțe scumpe, etc.) ori să îmi aleg o meserie în care oamenii au nevoie de mine, ca să arăt cât sunt de important!
Este un caz clasic de traumă prin neglijență.

Am folosit doar un exemplu, des întâlnit în ziua de azi, aceeași poate fi și situația unui copil ai cărui părinți sunt săraci și muncesc toată ziua ca să facă rost de bani, dacă în puținul timp liber copilului nu i se oferă atenție și afecțiune, chiar în concentrat, dacă nu i se explică faptul că lipsa de acasă a părinților nu i se datorează lui.

Aceeași este, spre exemplu, și situația copilului a cărui veselie rămâne nevăzută, este ignorată de îngrijitorii, prea ocupați sau, care îl vor certa pentru exuberanța sa. Copilul va înțelege că nu este ”potrivit”, că nu este bun așa cum, consecința fiind retragerea în sine pentru a se adapta la mediu așa cum acesta îi cere.

Copiii sunt narcisici, și iau personal tot ce se întâmplă în mediul în care trăiesc, nu doar direct lor. Este perioada din viață când credem că totul este despre și pentru noi.

De aici și până la adultul care rămâne într-o relație cu o persoană care îl tratează urât, nu este o distanță decât de câțiva ani. Rădăcinile se află acolo, în copilăria celui neglijat emoțional, care, atunci când s-a confruntat cu ceva dificil pentru vârsta sa, nu mai spun de abuz, nu l-a alinat nimeni, nu i-a luat nimeni apărarea, căruia i s-au negat emoțiile (părinții sunt primii care fac gaslighting, negarea realității unei persoane, nu se întâmplă, cum greșit se crede, doar în relațiile narcisiste), căruia atunci când trebuia să i se explice că și dacă strică un lucru sau ia o notă mică părinții îl vor iubi și vor fi la fel lângă el, să i se explice că momentele tensionate dintre părinți nu au legătură cu el/ea și că este o situație care îi privește doar pe ei.

Sigur vă sunt familiare justificările ”Nu e chiar atât de rău/rea!”, ”Eu am fost de vină că am provocat!”, ”Putea să fie mult mai rău, am mers mult prea departe!”, ”Alții/altele sunt mult mai răi/rele!” …. lista poate continua.
Sunt cei cărora în copilărie li s-a spus (și) prin inacțiune că nu merită mai mult, că sunt neimportanți.

Constanta neglijență emoțională, lipsa suportului emoțional când cineva se confruntă cu o dificiltate, multe inacțiuni reprezintă o traumă. Nu doar abuzurile sunt traume.

Din perspectiva efectului traumei de a ne deconecta de sine, devine explicabil și de înțeles de ce apare criza vârstei de mijloc care provoacă în viața multora dintre noi, revoluții și rupturi.
Pentru că traumele pe care le-am trăit, în diverse forme, simple, dar de obicei combinate, ne-au făcut să ne retragem în noi, să ne ascundem adevăratele dorințe și porniri, ne-au împiedicat dezvoltarea autentică, potrivit naturii personale.

Am crescut cu convingerea inconștentă că trebuie să dovedim ca să putem fi iubiți, acceptați. Așa alegem meserii, parteneri ca să ne impresionăm părinții, să ne dovedim nouă înșine că suntem capabili, apoi ne zbatem să ajungem cât mai sus în viața profesională, să acumulăm averi și recunoaștere socială.

Dar treptat, ceva din lăuntrul nostru începe să scoat capul, să își ceară drepturile. Este partea autentică, cea care nu a mai apucat să crească și care a fost sufocată de la vârstă fragedă. Poate fi suficientă o mică întâmplare, chiar o neîntâmplare, spre exemplu revederea cu bucurie cu cea mai bună prietenă din facultate, care are o stare materială mult mai slabă decât noi, dar are o viață plină de satisfacție, o viață de cuplu armonioasă. Emană asta prin liniște, bucurie, deschidere, curiozitate, nu prin excese și dorință de epatare. Și rămânem uimiți cum o viață simplă te poate face fericit. Pentru că acea persoană a crescut văzută, apreciată, nu i s-au negat emoțiile, nu s-a pretins de la ea, a fost încurajată să se exprime, chiar dacă era diferită de ceilalți de seama ei, să își cultive pasiunile.
Ne poate lovi o astfesl de întâlnire ca trenul și să declanșeze în noi o adevărată revoluție.

La baza tuturor acestor lucruri stă trauma, în sensul generic. Felul în care percepem viața, ne raportăm la experiențele ulterioare își are rădăcina în copilărie. Nu vreau să se înțeleagă că în copilărie trăim ceva traumatic, iar consecințele se arată peste douăzeci de ani. Dar fundația construcției care suntem reprezintă baza pe care se ridică viitoarea structură.
Apectul temperamental (partea personalității cu care ne naștem), nu este nici el de ignorat, dar se pare că soecialiștii din domeniul psihologiei au căzut de acord că, cu excepția unor probleme punctuale, genetice, mediul este factorul primordial care influențează dezvoltarea individului.

Se poate face ceva?

Trauma poate fi vindecată, este o realitate, nu sunt afirmații motivaționale.
Primul pas spre vindecare este conștientizarea!

Foarte mulți oameni cred că este ceva greșit în comportamenul lor, în felul în care gândesc, când, de fapt, este vorba de un comportament adaptativ, pe care l-au ales inconștient când erau copii, ca mecanism de apărare. A fost modalitatea în care au făcut față și s-au adaptat mediului din care făceau parte (familial) și traumelor la care erau supuși, iar, cu timpul, acesta s-a transformat în comportament și a devenit reprezentativ.

Trauma se poate vindeca. Nu spun că este ușor sau simplu!

Drumul îl găsește fiecare. Nu există rețete de grup, suntem diferiți!
Din punctul meu de vedere, terapia este soluția, dar nu unica. Pentru cine simte că nu este pregătit sau nu poate din considerente materiale ori de altă natură, are la îndemână o lume întreagă cu materiale de toate felurile! La care poate apela și cine merge în terapie, evident.
Curiozitatea și căutarea susținută deschid uși către noi!

E nevoie de asumarea responsabilității (asta e situația, cum o rezolv, ce pot face pentru mine, nu îmbrățișarea atitudinii de victimă), răbdare, compasiune și perseverență!
Un preț ce merită plătit pentru a ieși din umbra propriilor frici, a trăi liber și a te bucura de viață.

În loc de încheiere

Dacă ți-a plăcut acest articol, distribuie-l, te rog, poate fi de folos și altora!

Alătură-te comunității de pe pagina de Facebook și apreciază cu un ”like” pagina!

Îmi doresc să construiesc o comunitate în care cei care se confruntă cu narcisismul pot găsi sprijin emoțional, dar și soluții la probleme cu care se confruntă.

În podcast-ul ”Despre narcisism”, am publicat câteva episoade interesante.

Le găsești și pe canalul de Youtube, doar varianta audio. Din păcate nu am avut timp ca să înregistrez și urc pe podcast toate articolele, dar mă ocup. 🙂

Dacă ai avut un părinte narcisist, foarte probabil

Să fii o persoană care controlează excesiv. Îți recomand acest articol.
Ruminezi foarte mult. Îți recomand acest articol.
Să te confrunți cu un gol interior. Îți recomand acest articol.
Iubirea de sine și Cunoașterea de sine
Multe din comportamentele părintelui narcisic sunt caracteristice părintelui imatur emoțional. Am scris despre ele, aici.
Despre adulții care aleg să rămână cu părinții, dar și de ce, în articolul de aici.
Te interesează:

Dacă ai un partener narcisist, atunci îți sunt utile informații despre:

Codependența emoțională și narcisismul fac o pereche funcțională în disfuncționalitatea ei. De aceea, pe www.codependentaemotionala.ro postez articole despre ambele.

Articole care te-ar mai putea interesa:

Dacă simți că ceva e în neregulă cu viața ta ori nu te regăsești sau ai pierdut cârma sau pur și simplu ai o problemă care te macină, hai să stăm de vorbă într-o ședință!

Scrie-mi la contact@codependentaemotionala.ro sau pe Facebook la @codependentaemotionala.

Și …. mai ales, nu uita să ai grijă de tine, așa cum ai grijă de cei dragi!

Un text de Maria Mazilu, autor al Codependentaemotionala.ro

Fotografia articlului aparține Pexels Free Photo

Ce este trauma