De părinți rămânem atașați toată viața, dar, pe măsură ce creștem, felul în care ne raportăm emoțional la ei se transformă.
Din poziția de totală dependență fizică, biologică și afectivă a primilor ani, ajungem treptat în una de semidependență pentru ca, începând cu prima parte a adolescenței să tindem spre interdependență. Maturitatea ar trebui să aducă cu ea o stare completă de independență.
Ce înseamnă să fii independent
Independentă este persoana care își poate gestiona viața, sub toate aspectele ei, prin propriile puteri (materiale, intelectuale, emoționale), care nu se bazează pe alți oameni pentru bani, ajutor, susținere emoțională sau validare, care acționează potrivit propriilor convingeri și nu sub influența sau controlul altora.
În mod firesc, fiecare are momente de îndoială sau răscruce în care are nevoie de sprijin emoțional, material, dar asta nu îi afectează statutul de persoană independentă.
Sunt adulți care, în pofida faptului că și-au asumat viața pe cont propriu, au familia proprie și responsabilități, dar emoțional nu s-au desprins de părinți.
Ei tânjesc constant după aprobarea acestora, au nevoie de validarea și recunoașterea lor în aproape tot ce fac.
Acest aspect se reflectă în faptul că își condiționează acțiunile de părerea părinților ori în așteptarea ca ei să-i aprecieze, laude pentru ceva ce au făcut (așteptare urmată, de cele mai multe ori de dezamăgire).
A căuta aprobarea înseamnă a aștepta ca ceilalți să accepte ceva ce am făcut.
O nevoie constantă de aprobare reprezintă, însă, mai mult de atât. Acordul așteptat de la ceilalți privește mai mult persoana noastră și mai puțin situația concretă.
Comportamentul de căutare a aprobării poate avea multe cauze, dar cele mai frecvente își au originea în sentimentul de autostimă. El exprimă valoarea pe care o atribuim propriei persoane.
Stima de sine scăzută, în general, este urmarea unui atașament nesigur în copilărie.
- Despre stilurile de atașament citește aici.
Atunci când un copil primește în mod repetat aprobare, acesta își construiește sentimentul de valoare. În cele din urmă, el devine încrezător în sentimentul lui intern de validare și, pe măsură ce crește, depinde tot mai puțin de aprobarea din exterior, deoarece se poate valida și aproba el însuși.
Timothy Jeider – psihiatru.
Dezvoltarea emoțională a copiilor cărora, pe perioada dezvoltării, nu li s-a împlinit nevoia de a fi văzuți, acceptați, validați va rămâne în urma vârstei biologice
În perioada de început a vieții, când supraviețuirea noastră depinde de îngrijitori, creierul primar ne ajută să dezvoltăm abilități pentru a ne exprima nevoile.
Pe măsură ce ne dezvoltăm, el face o conexiune nediscriminatorie: dacă vrem să ne fie satisfăcute nevoile, trebuie să ne asigurăm că cei care ne îngrijesc ne aprobă și nu ne resping. Dacă îngrijitorii ne resping, implicit asta înseamnă că nu ne vor satisface nevoile de supraviețuire, ceea ce va duce la moarte.
Creierul primar este incapabil să facă distincții și operează pe teme generale, așa că de fiecare dată când simte respingerea, intră în panică, concluzionând că supraviețuirea individului este amenințată.
Se știe că un copil are nevoie nu doar de împlinirea nevoilor biologice, ci și a celor emoționale.
Pentru o dezvoltare normală, el are nevoie și de atenția și conectarea iubitoare a părintelui, a mamei. Conectarea se poate realiza în diverse feluri, însă, în esență, se rezumă la felul în care părintele arată interes față de trăirea subiectivă a copilului.
Cum expresiv rezumă Daniel Stern, psiholog și psihiatru american: ”Când eul interior al părintelui se acordează la lumea interioară a copilului, acesta se simte văzut, cunoscut și iubit.”
Mesajul transmis direct sau indirect copilului este: ”Sunt aici pentru tine, te susțin, te iubesc și ajut necondiționat!”
- Citește despre adulții care nu pleacă de lângă părinți.
Semne ale dependenței emoționale de părinți
Cum nicio nevoie nu rămâne nesatisfăcută și, pe parcursul vieții, caută în diverse feluri să fie împlinită și acești copii ajunși la vârstă adultă, continuă să tânjească după aprobarea părinților, ca de altfel, și a altor persoane importante din jurul lor.
Această nevoie este în strânsă legătură cu o altă nevoie rămasă nesatisfăcută, cea de atenție, pe care acești adulți continuă să o pretindă de la părinți, în diferite moduri.
Aceste nevoi sunt manifestări ale copilului interior care caută să se exprime și facă văzut, dar și semne ale dependenței emoționale.
- Despre codependența emoțională, citește aici.
- Sunt codependent emoțional?
Știu că acest subiect al copilului interior este la modă, dar el reprezintă o realitate psihologică a fiecăruia dintre noi.
Alte semne că încă depinzi emoțional de părinți:
- Speri ca realizările, succesul profesional sau făcând lucrurile perfect să atragi atenția părinților
- Ți-ai ales profesia ca să îți impresionezi părinții
- Partenerii romantici aleși par ”făcuți” după lista de criterii a părinților
- Te simți răspunzător de sentimentele părinților, simți că problema lor e și a ta, chiar dacă rațional ști că nu e așa
Ce poți să faci pentru a-ți dobândi autonomia emoțională
Propunerile și sfaturile următoare au în vedere, în primul rând, îmbunătățirea autoestimei. Creșterea încrederii în propriile forțe se va reflecta și în felul în care ne raportăm la ceilalți și, implicit, în a ne dobândi independența emoțională.
1. Ia-te în gijă, devino-ți devii propriul părinte. Procesul se mai numește reparentaj. El implică abordarea nevoilor de dezvoltare blocate în copilărie. Cum să faci acest lucru?
- Dă prioritate și atenție îngrijirii de sine. Cunoaște-ți lumea interioară, observă-ți și înțelege-ți gândurile și emoțiile, mai ales cele puternice, mergi pe firul lor în urmă făcând legături cu evenimente din viață până afli de unde provin. Ai să ajungi de multe ori la mici întâmplări care, vei realiza că te-au marcat. Punând în balanță înțelegerea și posibilitățile tale de adult cu cele ale copilului care erai, vezi situația din perspectiva adultului care ești. Acum poți înțelege altfel, nu mai ai sufletul și mintea crude. Știi că nimeni nu ți-a vrut răul, dar îngrijitorii tăi atât au putut.
- Clarifică-ți sentimentele, nu le respinge!! Sentimentele respinse nu dispar; reprimate îndeajuns, ele vor ieși în final la suprafață sub formă de depresie, anxietate sau punere în act.
- Punerea în act înseamnă manifestarea în viața reală a unei dorințe sau fantasme inconștiente, în mod impulsiv, ca modalitate de a evita unele efecte dureroase. Ex: Un adolescent refuză să-și continue studiile chiar înainte de bacalaureat în semn de reproș pentru mama care, după moartea tatălui, se căsătorește cu alt bărbat.
- Refuză să te mai judeci și critici! Observă-te constant, nu cu ochi critic, iar când te surprinzi criticându-te și fiind aspru cu tine, închipuiește-ți concret cum te-ai simți dacă ai auzi asta venind de la altcineva? Sigur nu ți-ar plăcea! Atunci de ce ți-o faci singur?
- Ascultă-ți corpul, fii atent la senzațiile fizice interne! Corpul ne de în permanență informații despre nevoile fizice și psihice, dacă ne sunt împlinite, neglijate sau amenințate, la fel și nivelul de energie. Mulți adulți au ajuns deconectați de la corpul lor, încât nici nu îi simt mesajele (ex: umeri încordați, abdomen, brațe încordate, nervi în stomac și multe alte senzații care, de obicei apar în funcție de context). Leagă senzația din corp de ce s-a întâmplat în realitate atunci când ea a apărut și vezi dacă situația e cauza și ce anume din ea. Dacă nu, mergi în sens cronologic pe firul evenimentelor, află de unde vine. De cele mai multe ori vei ajunge la o situație care îți amintește de ceva din trecutul îndepărtat.
- Indentifică ce ai nevoie! Mulți adulți au crescut racordați la nevoile altora, de obicei ale părinților, punându-se pe ei pe ultimul loc. Află care sunt nevoile tale reale, un cele transmise ori preluate și acționează în sensul împlinirii și protejării lor.
- Acceptă să greșești și că greșelile pe care le faci nu sunt un capăt de lume și nici cele mai importante! E posibil ca în copilărie să fi fost certat pentru lucruri firești, pe care le facem cu toții când suntem mici, paote, pentru simplul motiv că părinții sau îngrijitorii erau foarte obosiți și nu aveau răbdare! Acum poți vedea și înțelege situația prin ochii adultului de azi și repara răul făcut. Toți greșim!
2. Dialogul cu tine. Să-ți vorbești în spațiul intim al minții proprii e principalul mod în care îți poți schimba stare și gândirea, dar și de a rămâne în contact cu tine. Folosește dialogul cu tine în aspecte majore, cum sunt precizarea dorințelor, confruntarea cu sentimente neplăcute, dar și pentru situații din viața cotidiană. Vorbește despre ele, sfătuiește-te sau doar discută tot felul de nimicuri, așa cum ai face-o cu cineva apropiat. Devino-ți prieten! Când ai de luat o decizie, oprește-te din a mai alerga la a cere părerea altora. Stai de vorbă cu tine așa cum ar face-o un prieten care ar veni la tine.
- Despre narcisism, ce face ca o persoană să fie considerată narcisistă, poți citi aici.
- Despre cum este și ce înseamnă să fii copilul unui părinte narcisist, citești aici.
În loc de încheiere
Sper ca rândurile de față să aducă puțină lumină în realitatea interioară cu care te confrunți și să-ți utile.
Faptul că am menționat părinții la plural și nu doar unul, a fost pentru a emfaza o realitate. Efectele sunt aceleași și dacă este vorba doar de un părinte.
Dacă simți că cele de mai sus au mișcat ceva în tine, dar nu ști de unde să începi și vrei să stăm de vorbă, o putem face într-o ședință privată!
Te voi asculta cu sufletul, dar și cu mintea, fără a te judeca! Ce vom vorbi va rămâne garantat între noi!
Pentru detalii și programare, scrie-mi la:contact@codependentaemotionala.ro sau mazylumaria@gmail.com.
* Un text de Maria Mazilu, autor al Codependentaemotionala.ro
* Fotografia articolului aparține Pexels Free Photos
