Este posibil ca citind despre urmările abandonului (fizic, emoțional) să te fi mirat că, deși nu ai trăit o astfel de situație, îi regăsești manifestările la tine.
Explicația s-ar putea să fie alta: ai fost un copil supraprotejat sau sufocat emoțional. Chiar dacă neglijența emoțională (abandonul emoțional) și sufocarea emoțională sunt experiențe complet diferite, chiar opuse, consecințele pot fi similare. De ce?
În cazul în care părinții tăi (sau orice îngrijitor primar) au trăit în copilărie o formă de abandon (include aici și neglijența emoțională), este foarte posibil să devină niște adulți care poartă chiar și inconștient, povara acestei experiențe.
Fără a se fi ocupat de ea pentru a-i ameliora efectele, își explică propriile stări de neliniște, nesiguranță, teamă, punându-le pe seama ”neajunsurilor” copilăriei. Mai mult, își promit că atunci când vor deveni părinți, copilul lor nu va trăi o astfel de experiență; din contră, va avea tot ce își va dori și chiar mai mult! Va fi un copil fericit.
Doar că atunci când vorbim de ce le transmitem și cum îi facem pe copii să se simtă, omitem un aspect esențial: încă de la început, ei absorb totul, deprind și, mai ales, simt, își iau indicii comportamentale de la părinți sau îngrijitori. Ei asimilează inclusiv emoțiile ascunse, neexprimate direct. Și așa se face că temerile si nesiguranțele părintelui, mai ales cele care se referă la propria-i persoană, sunt preluate inconștient de copil.
Exemple simple sunt la îndemână: copilul entuziasmat de o nouă experiență, care vrea să se suie într-un copac și căruia părintele nu îi permite din teama că va cădea sau că se va zgâria sau cel care, deși poate și știe să-și lege singur șireturile la încălțăminte, nu este lăsat de părinte pentru că ar fi un efort inutil (sau din orice alt motiv protector). Exemple pot fi multe.
Libertate cu riscuri evaluate
Un copil lăsat să exploreze, nu înseamnă că părintele un va avea în vedere eventualele riscuri, ci doar ca ele să fie evaluate raportat la situația reală și nu la gradul de anxietate al acestuia.
În același timp, limitele disciplinate îi permit copilului să se simtă în siguranță și să și exploreze, știind că părinții îi vor fi alături dacă lucrurile merg prost.
Accentuez ideea că, în cazul copilului supraprotejat avem în vedere un comportament constant de interdicție și/sau supraprotejare pentru a nu-l lăsa să-și trăiască niște experiențe, din teama de a nu se lovi, răni, zgâria etc. Nu este vorba de sitații izolate, care reprezintă excepții, cum de exemplu ar fi: întârzierea la o întâlnire profesională/pierderea trenului/etc., când e firesc să nu manifestați răbdare și să legați șireturile încălțărilor, spre exemplu, să faceți ceva în locul copilului sau să nu îi permiteți să întreprindă o acțiune.
Interdicțiile, limitările, ajutorul supraprotector constante vor produce un complex de efecte, pe termen lung.
În exemplul cu copacul, copilul își va înnăbuși spiritul de aventură și încet, își va pierde nu doar apetitul și energia de a explora mediul înconjurător, dar și spiritul liber și încrederea în propriile forțe și putere de a decide. În situația copilului care știe și poate să își lege singur șireturile, intervenția adultului va fi una stânjenitoare. Mesajul transmis va fi ”nu poți/ nu ști”.
Copiii își vor traduce ”nu”-urile adulților ca pe ”Nu sunt în stare!”, ”Nu sunt capabil!” Ele vor deveni credințe personale, care vor sta la temelia încrederii și stimei de sine. Mai mult, în special în perioada copilăriei, pot fi surse de resentimente și furie, pot duce chiar la o ”amorțeală emoțională”.
Face ce trebuie ca să nu supăr
Copiii, în general, sunt complianți, iar când înțeleg că, pentru a păstra liniștea părintelui, sunt nevoiți să, aleagă între ce vor și ”ce trebuie” sau ce li se spune, vor alege în defavoarea lor, chiar fără tragere de inimă, pentru a nu dezamăgi sau a nu-l supăra un părinte.
Copiii știu instinctiv că, pentru a supraviețui, au nevoie de prezența, dragostea, atenția părinților, de aceea vor face ce li pretinde pentru a le menține (desigur, inconștient, un vorbim de niște calcule).
Copiii ajung chiar să renunțe la părți din sine, la propria libertate și bucurie de a face diferite lucruri, dacă ssimte că asta va aduce liniștea părintelui său.
Părinții supraprotectori par să aibă o aversiune față de asumarea riscurilor. Este periculos pentru copii să se joace așa cum ei au făcut-o la vremea lor, darămite să se cațere în copac!
Drept urmare, acești copii vor deveni niște adulți care nu vor putea sau ști să se exprime independent, să își asume riscuri, să rezolve conflictele, să ia decizii, le va fi rușine să eșueze sau să facă greșeli fără să simtă că au înregistrat un eșec și să se critice sever.
Plecat de acasă, dar cu tot cu părinți
Un copil supraprotejat, va fi, de cele mai multe ori, un adult a cărui devenire independentă emoțională va fi greu de realizat, tăierea cordonului ombilical va fi dificilă. Plecarea sa de acasă, chiar la vârsta maturității, va fi una dificilă, iar dacă părintele care se teme de abandon are și tendințe narcisiste, plecarea poate fi chinuitoare.
Copilul va fi făcut să se simtă vinovat pentru abandonarea părintelui, care va pune la bătaie o adevărată desfășurare de manifestări de furie, respingere, învinuiri, mini drame. Uneori, se dau și mesaje mixte precum ”du-te, dar am nevoie de tine”, ceea ce provoacă confuzie emoțională.
Nu sunt puține nici situațiile în care, chiar dacă au reușit să plece de acasă, copiii se simt vinovați și lipsiți de loialitate pentru plecare (deși ea are loc la maturitate). Ei vor găsi diferite motive pentru a-i implica pe părinți în viața lor de familie ori pentru a păstra legătura din motive hilare (gen: mă duc să îmi spăl rufele la mama sau când stăteam la ai mei obișnuiam să fac asta și doar cu ei și acasă la ei o pot face).
Unii adulți, foști copii supraprotejați, pot alege să trăiască singuri, resimțind alăturarea lor într-un cuplu ca pe o trădare față de părinți.
Este foarte posibil ca toate acestea să nu se întîmple la un nivel conștient, ci doar să determine comportamentul. Astfel, partenerul său îl poate învinovăți că ”trăiești cu părinții, nu cu mine!”, ”tu încă nu ți-ai tăiat cordonul ombilical!” sau că ”tu încă nu ai plecat de acasă!” deși cei doi trăiesc fizic împreună.
Este posibil ca, deși plecat de acasă, să îi fie greu în a lega relații de cuplu sănătoase sau pe termen lung. Există și variantele în care copilul alege să-și părăsească orașul sau țara și, cu toate astea, să rămână prins în relația cu părinții săi.
Copiii parentalizați și copii performeri
Deși merită un articol separat, din perspectiva efectelor, aș alătura situației copiilor supraprotejați, pe cea a copiilor parentalizați și a copiilor-performer, i-am numit eu, cei însărcinați cu împlinirea dorințelor și nerealizărilor părinților.
Copiii parentalizați sunt cei folosiți de un părinte ca înlocuitor surogat pentru partenerul lipsă ori indisponibil emoțional.
Fiind folosit ca o extensie emoțională a unui părinte, un copil își poate pierde identitatea de dragul nevoilor părintelui său, ceea ce un este deloc sănătos pentru dezvoltarea sa psihică și emoțională.
În cazul copiilor parentalizați, depresia și resemnarea se alătură de multe ori consecințelor deja menționate.
Părinții copiilor-performer îi pregătesc pe aceștia, uneori de la vârste fragede, pentru rezultate de top în activitatea școlară și extrașcolară. Se investește în educarea lor multidisciplinară și/sau forțată, fără a ține seama de abilitățile copiilor.
Acești copii se maturizează mai devreme și dobândesc un simț al responsabilității disproporționat față de vârsta lor (asemeni celor parentalizați). Ei se vor modela având ca reper inițial mulțumirea părintelui, apoi înalta performanță, pierzând din vedere abilitățile și dorințele personale.
Nu sunt puține cazurile în care îmbrățișează profesii în care nu se regăsesc. Devin adulți cu potențial ridicat de anxietate, care au tendința de a alege calea unei adicții pentru a-și umple golul interior.
Unii dintre ei vor fi ghidați de criteriul performanței, pe care se străduiesc să îl împlinească în toate aspectele vieții. Să fie cei mai buni în orice fac, se manifestă compulsiv (obsesiv și necontrolat), nu în sensul de a face bine ce fac, ci de a demonstra că sunt cei mai buni.
În viața de adult, copiii supraprotejați, cei parentalizați și copiii-performeri au probleme în a crea relații sănătoase sau de lungă durată, în a se deschide în intimitate și a fi vulnerabili.
Am scris rândurile de față, nu atât pentru părinții de azi, cât pentru adulții care în copilărie au trăit astfel de experiențe. Intenția mea nu este de a pune etichete, ci de a aduce claritate, de a favoriza explorarea unor perspective noi menite să ducă la răspunsuri căutate sau înțelegerea unor aspecte.
Dacă ai trăit una din situațiile prezentate, e posibil ca nu toate ”manifestările” să ți se potrivească sau să descoperi altele specifice. Cred că privirea în profunzime a unor situații este importantă nu pentru a stabili vinovați, ci pentru a ne explica și, mai ales, de a ne înțelege.
Ce este de făcut?
Dacă ești un adult a cărui viață consideri că a fost afectată de o formă de abandon emoțional, atunci psihoterapia este prima mea recomandare. Vătămarea s-a produs într-o relație, astfel că reparația se va face tot astfel. De preferat este să fie una cu un profesionist, și nu cu partenerul romantic, persoană alături de care repunem în scenă relațiile cu îngrijitorii noștri primari.
Dar prihoterapia nu este singura cale de reparați și/sau cunoaștere.
Introspecția, întoarcerea în propria viață în momente considerate cheie, identificarea legăturilor cu întâmplări și/sau trăiri foarte vechi (unele aparent neimportante) pot fi o eficientă modalitate de autovindecare.
Pe acest parcurs, o bună informare, ascultarea experiențelor altora, dar și împărtășirea celor personale cu oameni de încredere sunt de mare folos.
Am scris aceste rânduri au scopul de a aduce claritate, lămuriri, de a ajuta introspecției și nu de a favoriza categorisirea sau aplicarea etichetelor. Dacă simți că ceva din cele scrise aici te privește și pe tine, analizează-te, stai de vorbă cu cineva apropiat și de încredere, care te poate înțelege, eventual, adresează-te unui terapeut! A face lumină, a da sens unor lucruri sau întâmplări din viață are efecte benefice pe termen lung.
Sper ca aceste rânduri să îți fie de folos.
* Simți că ceva e în neregulă cu tine sau viața ta? Nu te regăsești sau ai pierdut cârma? Ai o problemă care te macină și nu ști cum să-i dai de cap? Hai să stăm de vorbă într-o ședință? Scrie-mi la contact@codependentaemotionala.ro sau pe Facebook la @codependentaemotionala
* Un text de Maria Mazilu, autor al Codependentaemotionala.ro
* Fotografia articolului aparține Pexels Free Photos
