Poala în care să pun capul

  • Reading time:11 mins read

”Eu nu am avut în poala cui să-mi pun capul vreodată!” așa își rezumă la destăinuirea un client, bărbat, în fața psihoterapeutului său.

Este înregistrarea unei ședințe reale de psihoterapie (nu simulate), una din foarte puținele situații în care avem acces la așa ceva. Un caz tulburător de abandon, urmat de indisponibilitatea afectivă a mamei adoptive (recunoscută de ea prin impresiile din jurnalele personale descoperite de copilul de atunci, persoana din ședința de azi). Bărbatul a avut puterea să-și recunoască depresia și o cumplită realitate personală, cea de ”a nu se fi simțit niciodată conectat la această lume”. De profesie era de prihoterapeut de familie, și o practica cu satisfacție.

Cum înregistrarea era material de lucru pentru noi, cursanții școlii de psihanaliză, a fost întreruptă de mai multe ori ca să discutăm despre abordarea psihoterapeutului, cum răspunde destăinuirilor clientului, ce atitudine are, etc.

După întreruperea înregistrării care-a cuprins afirmația de la început, niciunul dintre noi, cursanții, nu a spus nimic. Suntem în diferite etape de desfășurare ale analizei personale, adică la diferite grade de ”vindecare” și cunoaștere de sine (ca să devii psihoterapeut, analiza personală este o condiție obligatorie) și cu toate astea exprimarea bărbatului ne încremenise. Cu diferite intensități, realitatea lui ne lovise pe fiecare dintre noi.

A pune capul în poala cuiva este una dintre cele mai semnificative metafore pentru dragostea, grija împărtășite.

Să fim văzuți și acceptați sunt nevoi emoționale de bază ale oricărei ființe umane. Ele stau la temelia dezvoltării fiecăruia dintre noi, se alătură nevoilor fiziologice de bază din prima parte a vieții. Dacă hrana insuficientă, nepotrivită sau lipsa ei în acea perioadă afectează preponderent dezvoltarea fizică, lipsa sau insuficienta afectivitate își pune amprenta asupra dezvoltării individului ca întreg.

Cazul de la care am pornit este unul extrem, din păcate, nu și singular. Însă, a avea o poală în care să îți poți pune capul, este un reper emoțional în jurul căruia creștem, ne formăm convingerile și personalitatea. De foarte multe ori e vorba de niște vremuri de care nu ne aducem aminte, fiind prea mici, sau de realități pe care le-am luat drept bune ca să putem trăi, oricum era tot ce știam.

Această poală în care să punem capul se traduce prin baza de siguranță la care ne întoarcem când, pe parcursul vieții, ne confruntăm cu probleme. În funcție de sănătatea și stabilitatea acestui reper în dezvoltarea noastră, ca adulți ajungem să ne devenim propria noastră poală. Fără ca asta să însemne că nu avem nevoie de sprijinul, dragostea celor din jur, ci doar că ne putem conține suferința și ne putem reveni din ea, fără să cădem în dependențe (de oameni, alcool, cumpărături, jocuri sau de ce-or mai fi) ori dezechilibre.

Întrebat de un reporter cum este să nu ai emoții negative, Dalai Lama a răspuns râzând:

– Dumneavoastră credeți că eu nu mă înfurii, că nu mă enervez, că nu simt tristețe? Vă înșelați amarnic! Sunt om, e firesc să simt toate emoțiile oricare ar fi ele! Diferența între mine și ceilalți nu stă în a nu simți, ci în cât de repede îmi revin la starea de echilibru.

Așa se întâmplă și cu prilejul evenimentelor neplăcute, triste, dureroase din viață. Cădem, regresăm și e firesc să fie așa. Dacă acea poală de siguranță emoțională a fost constant acolo, în primii noștri ani de viață, ne găsim puterea să ne revenim și să mergem mai departe, plângând pe umărul prietenilor, bând o sticlă de vin într-o seară. Dacă acea poală nu a existat sau nu a fost disponibilă să ne susțină când am avut nevoie, afectează nu doar fragilitatea noastră în fața situațiilor dificile, ci și faptul că nu ne vom simți suficient de buni, capabili ca indivizi. Adică încrederea în sine.

Lipsa suportului emoțional sau existența lui insuficientă, nesatisfăcătoare, exacerbează nevoia firească de a fi văzuți și acceptați, de unde și preocuparea inconștientă de a umple golul. În speranța că vom fi, în sfârșit, văzuți și acceptați. Paradoxal, apelăm la moduri nesănătoase, care în loc să favorizeze alinarea, vindecarea, o accentuează și ne adâncește în confuzie. Fugind de propria realitate, intrăm într-o spirală vicioasă care, în final, ne pune față în față cu dezamăgirea.

Motivul acțiunilor și comportamentului nostru este determinat de rațiuni inconștiente, care își au, de cele mai multe ori, această rădăcină. Muncim zeci de ore pe zi (perioade mari de timp), transformăm banii în obiectiv, ne îndopăm cu diverse forme de abundență, trăim și transmitem urmașilor că a reuși în viață înseamnă ”să te comporți și joci frumos”, diplome, statut social înalt în defavoarea unei trăiri în acord propriul sine și valorile personale.

Rândurile de față nu sunt o pledoarie pentru austeritatea de niciun fel. Sunt o timidă încercare de conștientizare a unei realități comune majorității dintre noi, în măsuri diferite.

Dimensiunea colectivă a acestei carențe se reflectă amploarea pe care a luat-o domeniul dezvoltării personale (psihologie, neuroștiințe, etc). Internetul abundă în materiale video, audio, cursuri, cărți. A cunoaște este pasul esențial în orice căutare, dar nu și suficient. Dacă informațiile acestor materiale ar fi fost vindecătoare, numărul fericiților de pe planetă ar fi fost în creștere constantă (deși fericit e un cuvânt prea pretențios și relativ).

Cum se face că, în pofida faptului că știința ne pune la dispoziție tot mai multe informații, suntem mai mult și mulți nefericiți? (am în vedere doar vremurile prepandemice.)

Răspunsul simplu este înspăimântător: emoția. Până nu ne întoarce la emoția celor demult netrăite, îndurate, suferite, nu putem repara.

Prin intermediul emoțiilor ne reglăm și reparăm și încercăm să facem asta, desigur inconștient, prin relațiile pe care ni le facem în general, cele romantice au specific acest rol. Cu ajutorul și prin intermediul lor ne reparăm, oblojim, vindecăm. Ce ne facem însă că de multe ori, deși avem intenții bune, ”să nu mai alegem greșit”, mergem tot către persoana care ne aduce aminte de figura familială problematică cu care trebuie să reparăm relația? (alegerea nu este conștientă, nu avem acest obiectiv.) Iar dacă nu a mers o dată, repetăm cu speranța că de data asta ne va ieși. Afirmația lui Freud ”repetăm ce nu reparăm” a fost îmbrățișată de mai multe tipuri de terapie.

Și atunci ce să fac, să trăiesc singur? Izolarea este o alegere nesănătoasă, care nu doar că acutizează lipsuri și dureri, dar și favorizează apariția lor. Continui, pe principiul ”trial and error” – încercare și eroare, până când fie te vei repara, fie, în caz contrar, vei începe să-ți pui întrebări și vrea să înțelegi despre ce e vorba, de fapt? Acesta va fi punctul în care vei începe să te îndrepți către esența lucrurilor, în căutarea ”adevărului” tău.

De lucrul cu emoția se ocupă terapia. Prin ea, ajungem ghidat, la locuri sensibile din noi și vindecarea devine posibilă în pofida faptului că au trecut mulți ani. Este un drum sigur și anevoios, dar ale cărui satisfacții sunt greu de înțeles pentru cei care nu l-au făcut. Nu mulți au, însă, disponibilitate, timp, energie pentru terapie.

O soluție eficientă, la îndemână și necostisitoare material vorbind, este propria observație. Să păstrăm constant un ochi asupra noastră, în scopul de a ne observa nu de-a ne critica. Să fim atenți la comportamente și atitudini care ni se par inexplicabile ori nu ne plac și să reflectăm asupra lor. Cu ele în minte să ne întoarcem în viața noastră încercând să ne amintim când am mai simțit așa sau de ce nume ne aduce aminte momentul acela și să mergem pe fir cât de departe putem? Revenind în prezent, să observăm ce anume a declanșat în noi reacția, manifestarea!

Reflecția interioară constantă este posibilitatea pe care fiecare o avem ca să ne-nțelegem și reparăm, atât cât putem. Ea cere atenție, timp și preocupare, ca și acceptarea faptului că schimbarea nu se întâmplă peste noapte. Este modul în care cu pași mărunți ne putem ajusta neajunsurile interioare, ne putem cunoaște nevoile și dorințele care ne motivează acțiunile, de cele mai multe ori din umbră. Este un mod de a clădi în interior, acea poală în care să punem capul, una stabilă și la care ne putem întoarce oricând.

* Simți că ceva e în neregulă cu viața ta? Nu te regăsești sau ai pierdut cârma? Ai o problemă care te macină și nu ști cum să-i dai de cap? Hai să stăm de vorbă într-o ședință? Scrie-mi la contact@codependentaemotionala.ro sau pe Facebook la @codependentaemotionala

* Am preferat folosirea cuvântului ”narcisist” la masculin nu ca o referire doar la acest gen, ci pentru ușurința comunicării și evitarea schimbării de la un gen la altul. Articol se referă în mod egal la ambele sexe.

* Un text de Maria Mazilu, autor al Codependentaemotionala.ro

* Fotografia articolului aparține www.freepik.com.

Leave a Reply