Unii oameni aleg în mod involuntar relații distructive iar și iar. Deși consecințele alegerilor lor sunt dureroase și dăunătoare din toate punctele de vedere, par totuși să nu învețe din propria experiență. De ce se întâmplă asta?
Răspunsul stă în teoria atașamentului. Ea descrie modul în care relațiile noastre timpurii cu un îngrijitor primar, cel mai frecvent un părinte, ne creează așteptarea cu privire la cum ar trebui să fie dragostea.
Îngrijitorii primari nu trebuie să fie perfecți și nici să fie mereu în ton cu emoțiile copiilor lor, dar ajută dacă sunt disponibili din punct de vedere emoțional în majoritatea timpului.
Opinia noastră despre noi și despre ceilalți este modelată de cât de mult și bine au fost acești îngrijitori disponibili și receptivi la satisfacerea nevoilor noastre fizice și emoționale.
În relațiile noastre cu adulții, sistemul nostru de atașament este declanșat de partenerii noștri romantici.
Copiii cu un atașament sigur își văd părinții ca pe o bază sigură de unde se pot aventura și explora în mod independent lumea. Adultul care în copilărie a cunoscut un atașament sigur, la maturitate va fi flexibil, creativ, plin de speranță și optimist, va avea, în general, relații satisfăcătoare. El va avea încredere în oameni, va dobândi abilități snătoase de gestionare a provocărilor relaționale. În relația romantică va tolera mai ușor dificultățile, se va simți mai conectat la partener, își va permimte sieși, dar și partenerului să fie liber, va oferi sprijin atunci când partenerul suferă, va merge la acesta pentru confort și susținere când se va simți tulburat. Relația romantică va și sinceră și deschisă.
Atașamentul ambivalent este mai frecvent la copiii ai căror părinți au avut un comportament inconsistent – uneori prezenți (atât emoțional, cât și fizic), iar alteori nu. Acești copii sunt adesea foarte anxioși.
Ca adulți, se vor simți nesiguri pe ei, le va fi dificil să aibă încredere în ceilalți și să creadă că cei dragi vor rămâne alături de ei și nu îi vor părăsi. Sunt persoanele care se simt adesea dezamăgite și niciodată mulțumite de ce au. Deși caută un sentiment de siguranță și securitate, cei crescuți într-un astfel de tip de atașament, ajung să aibă un comportament care îl îndepărtează pe partener (sunt de cel mai multe ori posesive și fac din partener un punct central al vieții lor – ce a zis, ce a gândit, ce a făcut).
Copiii ai căror părinți nu au fost în mod constant prezenți sau au avut un comportament neglijent, cresc cu un atașament evitant. Ei vor percepe lumea ca pe un loc în care nu se pot baza pe alții, iar nevoile lor emoționale rămân nesatisfăcute. Ca adulți, vor fi genul de persoane introvertite, independente, care nu vor cere ajutorul, vor avea frică de apropiere sau intimitate din teama de a nu fi răniți (simt nevoia instinctivă de a se proteja).
Faptul că nu vor fi acordați la cei din jur, că nu vor da atenție nevoile lor, îi poate face să pară egoiști, distanțați, dar, în realitate ei își apără vulnerabilitatea. ”Dacă acord prea multă atenție celorlalți, înseamnă că îmi neglijez propriile nevoi și de mine cine va avea grijă?”
Copiii crescuți cu un model de atașament dezorganizat sunt cei care au parte de experiențe înspăimântătoare (abuzuri sexuale, alcoolism, agresivitate fizică). Ei vor crește cu teamă față de îngrijitor și nu vor simți că au o ”bază sigură” pe care pot conta în viață. Copiii care cresc în acest tip de mediu se luptă adesea cu relațiile de-a lungul vieții.
Majoritatea avem istorii complexe, ceea ce ne face să nu fim caracterizați de un singur tip de atașament. Avem o caracteristică dominantă și tendințe ale altor tipuri de atașament care se combină.
Se poate schimba stilul de atașament într-un mod mai sigur de relaționare?
Da, prin muncă grea. Deseori terapia este cea mai utilă. Devenind conștient de stilul de atașament, atât noi, cât și partenerul, putem dezvolta noi stiluri de atașament pentru susținerea unei relații satisfăcătoare, iubitoare.
