La școala de formare psihanalitică ale cărei cursuri le urmez, avem un profesor cu un stil aparte. Fiecare dintre cei care ne predau este special, e imposibil să practici meseria asta dacă nu ești profund și nu vezi realitatea în diversitatea și interconectivitatea ei.
În cazul profesorului de care spun, nu de puține ori s-a întâmplat ca explicațiile unor concepte să se termine cu o idee care …. făcea liniște ”în clasă”. Era însumarea a tot ce spusese, dar și ceva mai mult: părea a ajunge la miezul subiectului, la o profunzime dincolo de care nu aveam unde înainta. Și pe măsură ce înțelegeam ideea, ea se revela nu ca un final, ci ca o verigă dintr-o imensă rețea. Pentru că totul are legătură …….
Zilele trecute, răspunzând unor nelămuriri, și-a încheiat seria de argumente:
– Și-atunci, vă întrebați: ”Tu cum ai fost iubit?”
Ca și cum cineva ar fi umblat la butonul de volum, s-a lăsat brusc liniște. Totală.
Întrebarea era una retorică, pe care terapeutul e nevoie să și-o adreseze în încercarea de a se conecta cu persoana din fața sa. Exemplul în discuție era al unei deviații de comportament.
Toți cei care suntem la această școală, am fost sau suntem în analiză personală, în diferite stadii. Am trecut cel puțin de perioada de început a chiuretării , când umbli în tine, îți descoperi și privești rănile, le cureți….. Te doare, plângi, suferi, dar continui știind că ce faci e parte din procesul de vindecare.
În tot acest proces te întâlnești cu lipsa de iubire din propria viață în toate formele, o întorci pe toate fețele, o retrăiești. Și când spun dragoste mă refer la un sentiment cuprinzător, în care intră grijă, felul în care s-a răspuns nevoilor, atenția primită.
Deși toți cei prezenți am depășit această etapă dureroasă a terapiei, cu toate astea, întrebarea ne-a amuțit!
Momentul acela de liniște mi-a confirmat convingerea care îmi tot dă târcoale în ultima vreme: în esență, avem nevoie doar de două lucruri: dragoste și acceptare. Ele stau la baza tuturor căutărilor și dorințelor, după ele alergăm înnebuniți.
Venim pe lume cu un temperament. Peste el, se adaugă, esențial la dezvoltare, mediul în care creștem. Primii doi ani de viață sunt fundamentali. E perioada în care se pun bazele eului nostru, în care ne populăm psihicul cu ce mai târziu vor deveni convingeri despre viață și lume. În acei ani deprindem felul în care ne vom atașa mai târziu de oameni, în general, și cum vom relaționa. Dezvoltarea și formarea noastră ca indivizi nu se oprește, însă, la acei ani, dar ce trăim atunci este esențial. Experiențele pe care le avem în viață ne influențează și ele, dar felul în care le abordăm își au rădăcinile tot în acei primi ani.
În acea perioadă dragostea nu are doar forma mângâierilor, ci mai ales a împlinirii nevoilor de bază, pentru că în primii ani depindem de cei din jur. Pe măsură ce ne dobândim independența, iubirea se manifestă tot mai mult prin suport și atenție, și mai puțin prin satisfacerea unor nevoi fizice sau biologice. Iubirea este mijlocul prin care devenim.
Vorbind de dragoste în acesți termeni, nu există una perfectă și cu toate astea se poate vorbi de ”succesul” ei. El este dat de sentimentul constant al copilului că cei care îl îngrijesc sunt baza lui de siguranță, sunt și vor fi acolo indiferent ce s-ar întâmpla.
Sentimentul sănătos de siguranță se dezvoltă și el pe mai multe niveluri, este ca un copac care se dezvoltă tridimensiona: are rădăcinile în pământ, iar la suprafață îi crește trunchiul și își întinde ramurile în mai multe direcții.
Lipsa de afecțiune lasă în noi goluri și răni. Cei mai norocoși rămân doar cu niște zgârieturi sau răni superficiale pe care le pot trata ușor. La vremea la care se produc nu avem capacitatea să înțelegem ce ni se întâmplă, ci doar instinct de supraviețuire. Traducem aceste ”întâmplări” prin nevoie nesatisfăcută, respingere, neacceptare și ne adaptăm acestei realități schimbându-ne pe noi. Instinctul de a supraviețui, conștiința că depindem de ceilalți, dorința de a fi acceptați sunt atât de puternice, încât facem orice ca să ne adaptăm. Inconștient ne spunem că dacă nu am primit ce aveam nevoie, dacă nu am fost auziți sau văzuți a fost pentru că e ceva rău sau în neregulă cu noi. Acesta e mecanismul simplificat prin care ne formăm diferite trăsături, pe care mai târziu le numim defecte.
Creștem cu aceste răni și goluri, le îngrijim și le umplem cum putem: prin dependențe de tot felul, oameni care ne fac rău, prin lucruri lipsite de sens sau conținut, activități nesatisfăcătoare, ajungem chiar să ne ardem prin epuizare. Pretindem de la alții să ne dea ce n-am avut (fără să știm că facem asta), ”să aibă grijă” de noi așa cum am fi avut nevoie și nu s-a întâmplat. Căutăm febril iubirea. Dar în lipsa ei sau a uneia sănătoase, căutăm ce nu știm cum arată.
Pentru mine și colegii mei această teorie nu este nouă! Cum spuneam, experiența terpeutică a fiecăruia ne-a făcut să o trăim din plin. Dar cuvintele profesorului ne-au luat prin surprindere și ne-au întors brusc la realitatea fiecăruia. Privind o cicatrice veche și închisă, în secunde te străbat amintiri din vremea când locul era deschis și durea.
Să fii iubit e un deziderat al tuturor oamenilor, indiferent că recunoaștem sau nu! Nu cred că e ființă pe fața pământului care să își dorească să nu fie plăcută de cei din jur sau neacceptată. În căutarea febrilă a găsirii ei, omitem însă chiar esența: pe noi înșine. Renunțăm la a fi obiect al iubirii și punem în loc lucruri, acțiuni, bunuri, diplome, tot felul de persoane. Considerăm că ele ne pot umple golurile și pansa rănile. ”După ce am, fac asta am să fiu fericit!” Iluzie! Când ne stingem foamea cu junk și fast food, starea de sațietate nu durează mult, iar cu timpul devenim surpaponderali și mai puțin sănătoși.
Dar cum oare am putea alege o mâncare bună, hrănitoare, dacă nu am mâncat-o decât rar, pe apucate sau chiar deloc? Este chiar și o vorbă înțeleaptă care spune să nu mergi la piață cu burta goală! Mesajul este că fiindu-ți foame, vei cumpăra orice, doar să o stingi, vei cheltui și mult, dar nu vei face niște cumpărături care să îți folosească și pe termen lung.
Atunci ce am putea face? Soluții sunt, nu sub formă de pastile, cu eefect de azi pe mâine; într-o primă etapă presupun disconfort și, pe termen îndepărtat efort și implicare. Soluțiile vin din tot ce facem pentru a recunoaștea și recupera bucățile lipsă, din a le readuce și integra în sine.
Sunt conștientă că rândurile de față nu au puterea de a face schimbări, dar sper să deschidă un spațiu de reflectare. Iar atunci când întâlnești o persoană care ți-a făcut rău sau pur și simplu dezagreabilă ori când ești supărat pe tine sau vrei cu înfierbântare ceva fără de care simți că s-ar termina lumea, să faci un pas înapoi și te-ntrebi:
– Tu cum ai fost iubit?
* Un text de Maria Mazilu, autor al Codependentaemotionala.ro
* Vrei să programezi o ședință? Scrie la contact@codependentaemotionala.ro.
* Fotografia aparține Pexels Free Photos
