”Am citit despre treaba asta cu copilăria, că ne afectează, dar a mea a fost bună, nu am de ce mă plânge. N-am avut probleme: m-au crescut părinții, am fost un copil iubit, am avut tot ce îmi trebuie.

Nu, părinții nu erau cu din astea, cu pupături, cu te iubesc, cum e acuma! Părinții munceau foarte mult, nu aveau timp de așa ceva, dar munceau pentru mine, ca să am ce îmi trebuie. Nu îi pot învinui de ceva!”

Dacă ești dintre cei care nu cred în influența copilăriei asupra formării noastre psihice și emoționale, acest articol nu este pentru tine. Nu scriu cu intenția de a te convinge sau atrage adepți.

Dacă ești părinte și crezi că prin acest articol că te voi înfiera, nu este așa! Citește până la sfârșit și te vei convinge.

Rândurile de față ies la îndemnul emoțiilor strânse după ce am auzit mai multe astfel de mărturii. Toate au venit cu aceeași întrebare: ”Ce e în neregulă cu mine? Simt că nu sunt eu, nu mă regăsesc!” Mai departe povestea se dezvolta în diverse direcții, de cele mai multe ori implicând părinții și în prezent, deși cel care relata era trecut de 35 ani.

Privind persoanele în timp ce povesteau, am înțeles pentru prima dată cum par aceste teorii când sunt citite. Pentru că vin din medii profesionale, le dăm crezare. Doar că informațiile, în general, și mai ales cele care privesc psihicul, nu pot fi asimilate în afara emoțiilor. Oricât de bine am înțelege ce citim.

Și acum crezi că prin câteva rânduri ale tale o să trezești emoții și oamenii or să se aline sau trezească?

Nicidecum, imposibil! Doar sper ca emoția pe care o pun în aceste rânduri să le transmită celor care simt că ”ceva nu e-n regulă cu ei”, că nu sunt singuri și că totul e în regulă în ei! Doar că au nevoie să se întoarcă în viață, cu ani în urmă, când copilăria i-a durut și ei nu au știut.

Amintiri din prima copilărie

Ne naștem părăsind lumea caldă și confortabilă din pântecul mamei. Ne trezim dintr-o dată, printre lumini, sunete de tot felul, forme și multe chipuri. Ca și când nu ar fi suficiente, corpul nostru devine depozitul unei cantități nemăsurate de dureri, senzații, stări. Pare că acolo, în noi, e ceva care vrea să ne mănânce sau pur și simplu să ne facă rău. Așa ne traducem ca și bebeluși foamea, frigul, absolut toate nevoile și numai pe ele.

Noroc că totuși e cineva care ne iubește pe lumea asta! Sânul acela care ne hrănește, chipul și brațele lui! Ele ne spun în diverse feluri că lumea în care am ajuns nu ne vrea răul, suntem în siguranță. Cât e cu noi, sânul stinge multe neliniști din corp. Și pentru un timp, ne e mai bine.

Doar că efectul nu durează prea mult, pe corp iar îl deranjează ceva și mă pune să strig după căldură, să fie schimbat sau pur și simplu să fie luat în brațe și alintat. Când el e în brațe, iar îmi place și mie!

Timpul trece și eu și corpul începem să ne cunoaștem și înțelegem mai bine. Cred că am fost mereu un întreg, doar că nu ne-am cunoscut.

Înainte să venim pe lumea asta, acolo, înăuntru, cineva se ocupa permanent de noi fără să fie nevoie să facem ceva. Corpul nu știa decât senzația de bine, pe mine nu mă punea să strig. Dar de când am ieșit, da, se mai ocupă, dar cu corpul meu se-ntâmplă ceva, pare locuit! Tot timpul îl împunge ceva. Așa ajung să plâng și să țip.

De fapt, suntem foarte speriați. Și eu și el ne simțim copleșiți!

Dar când vine iar sânul cu chipul zâmbitor, totul dispare. E iarăși senin. O prezență care ne îmbracă în căldură nu doar când ne ia în brațe. Și când ne vorbește și ne mângâie, e tare bine, suntem cei mai fericiți! Nu ne mai lipsește lumea de dinăuntru și nici corpul nu mai este locuit.

Timpul trece, eu și corpul creștem împreună. Ajung chiar să am un limbaj pentru ce umblă prin el șie exprim în cuvinte. Iar el începe și merge, mă duce pe unde vreau. La început, vorbitul și mersul sunt neputincioase și cam haotice, dar cu timpul cresc și ele, odată cu noi. Prindem încredere! Când am venit pe lume eram atât de mici, nu puteam și știam nimic, speriat de tot și acum, iată, câte am ajuns să fac!

Dar dacă n-ar fi fost sânul și căldura lui, nu știu cum ar fi fost. Nu știu cum aș fi supraviețuit!

Realitatea unui copil

Dacă ceva din noi ar putea vorbi după ce ne naștem, ar spune cât de speriați suntem. Părăsirea universului placentar, nașterea, este prima noastră traumă. Să ajungem afară înseamnă respingere.

Sigur că nu avem minte să conștientizăm toate aceste lucruri, dar cum suntem ființe, avem instinct și simțire. Din binele în care eram, ajungem în necunoscut. Ne sperie atât de tare că îl traducem prin dușman. La fel și senzațiile corpului nostru.

Mama este cea care ne alină! Ne traduce necunoscutul și ne alină, ne ajută să înțelegem și să acceptăm, să mergem mai departe. Suntem în siguranță!

Hrana nu e totul. Ea nu umple goluri, nu alungă temeri, nu are răspunsuri pentru senzațiile noi ale bebelușului. E nevoie de adultul care să ne explice și să ne introducă lumea. Să ne-o desfacă precum o portocală.

Chiar dacă noi, de fapt, nu înțelegem nimic din ce se întâmplă. Dar căldura și grija lui sunt un limbaj cunoscut. De atunci, de când eram înăuntru.

Vremea trece și curând avem nevoie și de tata. Să ne răspundă la de ce-uri, să dea un sens la ce ne înconjoară, să fie cealaltă mâna fermă de care ne sprijinim la primii pași, să ne învețe rațiunea și regulile în viață.

Apoi renunțăm la mâini, ne desprindem de ele. Explorăm lumea din jur, ajungem tot mai departe, ne rănim fizic sau emoțional ….. Trași de un elastic nevăzut, ne întoarcem acasă. La acele mâini. Acum nu mai stau aplecate să ne prindem de ele, sunt unite într-o îmbrățișasare de palme. În spațiul din interiorul lor suntem în siguranță. Aici ne punem întrebări, înțelegem lucruri, ne vindecăm și prindem putere pentru o nouă încercare.

Ne depărtăm tot mai mult, ajungem să nu mai avem nevoie de părinți pentru a ne împlini nevoi; de la un moment dat nici pentru a dorințelor. Plecăm de acasă, pornim pe un  drum, doar al nostru, ne așezăm la altă casă, a noastră, ne facem altă viață, avem familia și copilul nostru. Ăsta e ritmul viețiii.

Doar că fără să ne dăm seama, niște întrebări încep să ne apese ca o greutate:

– Cine sunt eu? De ce nu mă regăsesc? Ce e-n neregulă cu mine? Încotro merg?”

Sensuri și înțelesuri

Totul are sens, doar că despre asta nu ni s-a vorbit. Pentru că nici părinților noștri nu li s-a spus, pentru că pe vremea aceea lumea trăia greu, muncea mult, pentru că nu exista încă cetitudinea unor realități, pentru că așa e natura umană, pune mai puțin preț pe ce nu se vede…..

Nu ni s-a spus că lipsurile de atenție și afecțiune din copilărie ne vor bântui viața ca niște fantome. Fără să avem habar ce ni se-ntâmplă! Până într-o zi, când o întâmplare măruntă sau ceva din senin ne prăbușește.

”Dar are un soț bun, un serviciu bun, o viață așa de frumoasă, e un om de succes! Ce o fi pățit?”

Așa se vede la exterior. Doar că pe ce se sprijină el, fundația ființei noastre, e șubredă tare. O purtăm în noi, dar de cele mai multe ori nu știm nimic despre ea. 

Cine s-ar gândi că lipsa de afecțiune, cuvinte, atenție, susținere poate lăsa un gol pe care nicio realizare nu-l va umple și înlocui? În natura firii stau creșterea și evoluția. Mai presus de orice și înainte de toate, suntem copiii unor părinți, iar legătura cu ei rămâne esențială pe viață. Ea va fi lentila prin care vom privi viața, ne va da puterea și curajul de a înfrunta încercările, va fi temelia pe care vom clădi încrederea în noi!

* Fotografia articolului aparține Pexels Photo Free