Asumarea vieții pe cont propriu este o etapă firească pe drumul maturizării. Ea presupune desprinderea fizică, dar și emoțională de mediul familial.
Deși ajung la vârstă adultă, unii continuă să rămână lângă părinți. Alții, deși au părăsit cuibul, eventual și-au întemeiat propria familie, se simt incompleți, neputincioși în afara lui, ca atunci când erau copii.
De familia de origine suntem legați emoțional, într-un mod profund, pentru toată viața. Legătura se numește atașament.
Atașamentul sănătos, rezultat al unui mediul familial hrănitor (inclusiv emoțional) și funcțional facilitează adultului, plecarea de acasă. El va părăsi fizic casa părintească și va porni pe drumul său, autonom și cu încredere în propriile puteri. Emoțional, va rămâne legat de familia de bază, dar nu va depinde de ea.
Familia disfuncțională sau inadecvată este cea care ține copilul devenit adult ca într-o capcană.
Atașamentul față de ea se manifestă fie direct, prin a rămâne celibatar și a locui cu părinții, fie simbolic, prin alegerea sau recrearea la maturitate a unor relații de respingere, umilitoare sau abuzive similare celor trăite în propria copilărie.
- Află mai multe despre atașament. Ce este? Cum ne influențează relațiile?
Atașamentul față de ce ne-a făcut rău
Ronald Fairbairn, psihiatru și psihanalist scoțian de marcă, a introdus conceptul de ”ataşament față de obiectele rele”.
El reprezintă loialitatea copilului abandonat, abuzat sau neglijat, faţă de părinte sau părinţi.
Pare logic ca un copil ale cărui nevoi au fost prea puţin satisfăcute să sfârşească prin a fi mai puţin dependent de ceilalţi, doar că individul uman nu poate merge înainte în viaţă fără cooperarea părinţilor.
Niciun copil (sau tânăr) nu îşi poate ”abandona” părinţii indiferenţi, deoarece aceasta ar duce la stagnarea dezvoltării sale psihice.
David P. Celani – Plecarea de acasă
Conflictul interior al copilului
Copiii crescuți în familii disfuncționale, neglijați, abandonați sunt prinși într-un conflict imposibil pentru ei.
El este definit de nevoia unei relații strânse cu părintele, pentru a se simți în siguranță și protejat, și de puterea manifestată de acesta într-o formă distructivă.
Mecanismele de apărare
Pentru a putea păstra atașamentul și a nu se confrunta cu teama de a fi abandonați, în mod inconștient, copiii își crează niște mecanisme de apărare.
Sinele rănit
Este format din toate amintirile disparate, dar similare despre experiențele umilitoare, de neglijare la care copilul a fost supus.
Mecanismul constă în refularea (îngroparea) sinelui rănit în inconștient îndată ce momentul dureros se termină.
Permite copilului să îşi înlăture furia distructivă şi rănile provocate de relaţia cu părintele și să își păstreze afecțiunea.
Păstrează pentru perioade foarte lungi, emoțiile și percepțiile trăite la momentul experienței dureroase. Aceste emoții puternice se pot manifesta pe neașteptate și cu o forță intensă.
Toţi copiii care îşi dezvoltă un sine rănit, o fac pentru a rămâne ataşaţi de părinţii care i-au neglijat sau i-au tratat cu indiferenţă.
Sinele optimist
Prin exagerarea şi amplificarea amintirilor reale, dar rare ale momentelor bune, de dragoste cu părinții, copilul își construiește iluzia că în viitor părinții îl vor iubi.
Îl apără pe copil de conștientizarea unei realități intolerabile, și anume că speranța de a primi iubire sau sprijin din partea părintelui/părinților este foarte mică.
Sinele optimist este în mod necesar nerealist; el ține aprinsă speranța atunci când copilul este complet privat de iubire sau prea puțin susținut de familie.
Toţi copiii proveniţi din familii disfuncţionale, fie că sunt sărace sau bogate, se bazează pe sinele optimist ca mijloc de apărare contra prăbuşirii întregii personalităţi.
La maturitate, nevoia de a fantasma în legătură cu părinţii iubitori nu dispare.
David P. Celani – Plecarea de acasă
Apărarea morală
Copilul preia vina părinților asupra sa. El își construiește un întreg eșafodaj pornind de la ideea falsă că este ceva în neregulă cu sine și de aceea părintele/părinții se poartă urât cu el.
Pentru copil, este preferabilă propria postură de anormalitate ”morală” în locul conştientizării faptului că mama/tata de care este complet dependent nu îl iubeşte şi nu îi asigură starea de bine.
Copiii cei mai puţin iubiţi şi sprijiniţi emoţional îşi dezvoltă cele mai elaborate şi nerealiste fantasme despre părinţi.
David P. Celani – Plecarea de acasă
Clivajul
În aceeași persoană coexistă sinele rănit și cel optimist. El ține la distanţă în mintea copilului cele două perspective opuse asupra părintelui.
Este o formă de emoționalitate mai puțin matură.
Copilul dependent şi nesatisfăcut emoţional îşi separă psihic părintele privativ (dar indispensabil) în două entităţi distincte: pe de o parte părintele indiferent, care inspiră furie şi, pe de altă parte, părintele iubitor, după care tânjeşte să se ataşeze emoţional.
Negarea
Este mecanismul utilizat pentru apărarea de o situaţie pe care copilul nu o poate tolera.
Copiii crescuţi în familii dezorganizate nu îşi pot schimba părinţii. Pentru a supraviețui emoțional realității în care sunt obligați să trăiască, singura opţiune este să dezvolte mecanisme de apărare.
În concluzie …
Copiii expuși abuzului ori neglijenței parentale pendulează constant între emoții opuse față de același părinte (între iubire și ură). Acest conflict alimentează tensiunile și confuzia emoțională care îi leagă pe adulți de familiile care i-au respins.
Cum nicio nevoie nu rămâne nesatisfăcută, ea caută, în diferite moduri, să fie împlinită.
Adulții confruntați constant, în copilărie, cu privațiuni emoționale fie vor rămâne acasă, alături de părinte, prizonieri al nevoilor nesatisfăcute, fie se vor suda emoțional de o persoană (partener romantic) pe care o vor însărcina cu împlinirea lor.
Din cauza dezamăgirilor profunde din partea părinţilor, tinerii ajung să-şi creeze fantasme lipsite de orice suport de ataşament emoţional faţă de ceilalţi.
Cei maturi din punct de vedere psihic și emoțional pot accepta că părinţii i-au dezamăgit în anumite privinţe, pentru că maturitatea eliberează de nevoia iluziilor false, dar reconfortante despre părinţi.
În loc de încheiere
Obiectivul acestui articol nu este de a-i blama pe părinți, ci de-a aduce în atenție aspecte mai puțin cunoscute, în speranța că pot fi de folos.
Cei mai mulți părinți doresc binele copiilor, dar fac ce pot, cu ce au avut la îndemână – adică ce au fost învățați, ce au văzut în propriile familii și ca urmare a propriilor răni – atunci când au devenit părinți.
Când apar copiii, inconştientul revine la viaţă, recreând vechile tipare familiale, copiii preiau rolul jucat de părinţi, de fraţii sau surorile părinţilor, în propria copilărie.
David P. Celani – Plecarea de acasă
Parentaj perfect nu există, nici măcare în familiile sănătoase! Momentele de inadvertență, neplăcute, intense emoțional (negative) sunt inevitabile.
Odată cu maturizarea ,răspunderea schimbării trece de la părinte la copil.
Forţa şi influenţa tuturor familiilor neiubitoare provin din nevoile noastre neîmplinite, din dependenţa, sentimentul de vinovăţie şi iluziile cu care ne alimentăm.
Dacă te-ai regăsit chiar și parțial în cele citite, îți recomand:
- Nu te speria, situația poate fi schimbată și ”sinele rănit” reparat!
Nu sunt simple cuvinte de încurajare, îți vorbesc din experiență proprie.
2. Citește cartea lui David P. Celani – Plecarea de acasă (Editura Trei).
În ea vei găsi răspunsul multor întrebări rămase nedeslușite și vei înțelege că emoții, moduri de a simți și reacționa nu se datorează faptului că e ceva în neregulă cu tine, ci felului în care ai fost (sau nu) tratat.
Dacă simți că cele de mai sus au mișcat ceva în tine, dar nu ști de unde să începi și vrei să stăm de vorbă, o putem face într-o ședință privată!
Te voi asculta cu sufletul, dar și cu mintea, fără a te judeca! Ce vom vorbi va rămâne garantat între noi!
Pentru detalii și programare, scrie-mi la: contact@codependentaemotionala.ro sau mazylumaria@gmail.com.
* Un text de Maria Mazilu, autor al Codependentaemotionala.ro
* Fotografia articolului aparține Pexels Free Photos
