Zilele trecute, pe strada Turda, mergeam către destinație. Fără să fiu abătută, nu priveam în jur pentru că știu zona: blocuri și câteva case. La un moment dat, în dreptul unui hotel, întorc brusc capul ca și când cineva mi-ar fi bătut în geam.
Eram chiar în dreptul intrării în clădire; un perete de sticlă transparentă. Undeva pe la mijloc, ca și când ar fi fost proptit special acolo, capul slab și chel al unui bărbat. Gura mare întinsă până la urechi, lăsa descoperiți foarte puținii dinți din față. Stătea în cărucior, aproape lipit de geam și făcea energic cu mâna, în semn de salut. Era fericit! I-am întors gestul și i-am zâmbit. Mi-a răspuns mișcând mâna mai energic. Gura a ajuns la ambele urechi, dar sunt sigură că a fost doar iluzia mea.
În cele câteva secunde cât am încetinit mersul ca să-i răspund, m-a izbit imaginea unui personaj din ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” cu Jack Nicholson. Izbit e cuvântul potrivit. În imaginea aceea a neputinței și a veseliei știrbe, a izolării, m-am văzut pe mine și pe ceilalți. Nu ca pe o condamnare, ci ca pe o realitate firească.
Oricât de târziu va veni și oricât de în putere vom fi, oricâți dinți și minte cu noi vom avea, vom fi lipsiți de energie și independență fizică. Treptat-treptat ne vor părăsi.
Imaginii din film i-a urmat rapid una cu bătrâniii în cărucioare pe care îi văd în străinătate, cei care dintr-un balcon fac cu mâna nepoților și copiilor din stradă. Și atunci mă gândesc la același lucru: la momentul în care vom privi mai neputincioși la cei ce trăiesc viața în putere, mișcare nelimitată.
Câtă frustrare, durere, tristețe va fi atunci în fiecare, nu putem ști.
Toate imaginile astea una după alta, m-au făcut să simt pentru a nu știu câta oară, valoarea prezentului. Că nu e o expresie la modă a unui curent spiritual, e serviciul nostru de fiecare secundă si e viitorul pe care ni-l construim.
Când puterile te lasă, nimic nu cred să fie mai cumplit după durerea fizică decât regretele pentru ce n-ai făcut și lipsa amintirilor care să îți țină de urât.
Goana după a arăta, a putea, a avea e atât de mare că nu ocupă doar prezentul, ci chiar întreaga viață a unora. Și toate pentru momentul în care nu satisfacția creditului, a vilei mari, a check-in-urilor materiale să îți umple sufletul, ci bucuria că știi cine ești și că ți-ai trăit propria poveste.
Dacă ar fi să vorbesc de o rețetă a fericirii, aș pune alături de vorba noastră ”Nu lăsa pe mâine ce poți face astăzi!”, una personală: ”Află cine ești și ține aproape de tine! Satisfacția e mereu garantată!”
* Un text de Maria Mazilu, autor al Codependentaemotionala.ro
* Simți că ceva e în neregulă cu viața ta? Nu te regăsești sau ai pierdut cârma? Ai o problemă care te macină și nu ști cum să-i dai de cap? Hai să stăm de vorbă într-o ședință? Scrie-mi la contact@codependentaemotionala.ro.
* Fotografia aparține Pexels Free Photos
