Am întâlnit în ultima vreme, în viața privată și în cea profesională, persoane care se confruntă cu aceeași problemă: nu pot să iasă dintr-o relație romantică nesatisfăcătoare, din teama de a nu fi singuri.
Ca în concursul televizat al cărui nume l-am uitat, era un singur răspuns final valabil: mi-e teamă.
Lungi sau scurte, întregi sau frânturi de povești, îmi era evident în aproape fiecare caz că cei doi nu merg pe același drum și nici nu au obiective comune. Interesant, și totodată trist, cei în cauză recunoșteau că nu aveau motive să mai stea. Au recunoscut aproape toți că dacă cineva le-ar fi povestit propria situație cerându-le sfatul, le-ar fi spus răspicat același lucru: ieși din relație, vezi-ți de viața ta!
Am pus la rândul meu, o întrebare care mi se pusese mai demult, într-o situație similară. Răspunsul ei, oricare ar fi, aduce claritate:
– Ai vrea să fii prieten/ă (în sensul de amici) cu persoana asta? O/îl apreciezi ca individ, consideri că ți-ar aduce un plus în viață?
Când mi-a fost adresată, răspunsul meu a fost un semn categoric din cap că ”Nu!”. În același timp, în stomac am simțit o împunsătură. Învățasem să îmi ascult corpul și semnele pe care le dă, așa că știam că nu e unul bun. Dar privit doar la nivel conștient, știam că nu aș fi ales să fiu prietenă cu persoana respectivă! Și asta nu din motivele ce țineau de relația de amor, ci pentru că pur și simplu avea un fel de a fi care, pentru mine, îl făcea de nesuportat.
Întrebarea aceea a fost reflectorul de care aveam nevoie ca să mă retrag.
– Și atunci de ce stai? Am întrebat la rându-mi pe cei de care vă spun. Răspunsul, unanim: frica de singurătate.
Am încercat să aflu cum vede și cum își reprezintă singurătate? Ce anume deranjează sau e apăsător în ea?
Răspunsurile au fost din același registru: pur și simplu, nu îmi place să fac singur/ă lucruri, nu mă pot duce singur în concedii, excursii, nici măcar la teatru sau la cinema, am o vârstă, ce or să zică ceilalți?, cu câteva excepții toți prietenii mei sunt căsătoriți sau în cuplu, cum o mă mai pot duce la întâlniri cu ei?, cum să intru singură într-un local, nu o să pot bea nici o cafea?!
Din păcate, ceea ce au scos mai toți în față, nu a fost preocuparea pentru propria stare de bine și satisfacție, ci chiar nevoia de a-și face rău! Nu am auzit: ”Eu îmi doresc asta și asta, sunt departe de ele!” Am auzit: ”Eu sunt o ființă slabă, neputincioasă, nu am resursele necesare ca să fac lucruri singur/ă! Pentru că nu știu ce înseamnă să îmi fie bine sau binele pe care îl cunosc e starea asta de neîmplinire, insatisfacție, prefer să rămân în ea! E tot ce cunosc!”
Fără celălalt nu consideri că exiști, nu ești validat ca individ, nu ai un rost și nici identitate.
Îți vine să-mi spui:
– Nu e așa! Oamenii sunt ființe sociale, au nevoie de companie, să facă lucruri în doi, să trăiască în doi, nu să fie singuri!!
Și e foarte adevărat! Dar compania în care ești trebuie să fie una benefică, hrănitoare reciproc și nu un chin, o experiență în care îți perfecționezi nefericirea.
Educația pe care o primim este formată din reguli impuse și explicite, dar și din norme sociale și tot felul de credințe (nu mă refer la cele religioase) nescrise. De câte ori nu am auzit așa se face sau aici nu se obișnuiește așa??
Însă la temelia tuturor se află piatra cea mai importantă: încrederea în sine. Ce este, de fapt, ea?
Este moneda cu care ne procurăm ce avem nevoie și ce ne dorim în viață. Stima de sine se măsoară în felul în care ne vedem și ne autovalorizăm, cât considerăm că merităm să obținem de la viață și, în general de la orice situație. Încrederea în sine nu se vede, dar se reflectă în felul în care ne comportăm cu ceilalți și acceptăm ca alții să se poarte cu noi.
– Bine, eu tot merg de ceva vreme la ateliere la care învăț cum să îmi cresc încrederea în mine, fac ce învăț acolo, dar parcă e inutil! Ceva nu merge!
Cu siguranță ceva este disfuncțional! Nu suntem niște mașini pe care le ducem la mecanic, se înlocuiesc piesele și ne reparăm. De cele mai multe ori nici corpul nostru fizic, în care lucrurile sunt mai clare, nu funcționează așa.
Încrederea în sine își are rădăcinile în mediul în care am crescut (atunci aflăm pentru prima dată cât valorăm, cât de importanți suntem) se consolidează prin credințe (nu religioase) și reguli pe care le adoptăm. Experiențele de viață trăite au și ele un cuvânt de spus.
Dacă atunci când ai fost copil, nu ai avut parte de suficientă atenție, de grijă sau afecțiune, dacă ai trăit într-un mediu nesigur emoțional (plin de scandaluri, alcool), dacă mama și tata nu au știut la rândul lor să se autovalorizeze, aproape sigur că stima de sine a rămas mică, nu a ținut pasul cu vârsta ta. E firesc să te sperie viitorul, să simți că nu poți face față ne prevăzutului de unul singur, să îți fie teamă să te sprijini pe propriile-ți picioare, să te consideri incapabil de a trăi fără cineva alături chiar pentru o perioadă.
Un nivel ridicat al încrederii nu te-ar scuti de teamă, dar nu ai mai rămâne paralizat în ea. Ți-ar da puterea să pui în balanță reguli și credințe sociale, să te îndoiești de ele și întrebi dacă te reprezintă, te-ar susține în toate căutările sau îndoielile despre tine deși nu ai decât certitudinea că faci ce își aduce bine, place, ai nevoie, îți dorești. Un nivel ridicat al încrederii în sine nu te-ar lăsa să îți asumi ce nu te reprezintă și te-ar susține în a-ți urma calea, te-ar ajuta să nu mai fi parte într-o relație care te blochează și ți-ar da curajul să crești!
Încrederea în sine stă la baza multor aspecte din viața noastră, iar pentru creșterea ei nu există hormoni artificiali și nici înlocuitori. Singurul drum eficient este cel al autocunoașterii și-al regăsirii propriei identități, la capătul cruia vei descoperi cu surprindere cât de mult valorezi!
Poate că printre cei care citesc aceste rânduri ești și tu, o persoană cu ani la activul unei relații, care consideră că ”că așa e viața, nu am ce face, acum avem un copil împreună!”
”Nu pot să las copilul fără tată!” sau ”rămân de dragul copilului!” sunt motive foarte folosite. Ele nu sunt decât o lmască în spatele căreia îți ascunzi propria teamă și ipsa de responsabilitate față de propria persoană, în primul rând. Ceea ce pierzi din vedere este tocmai esențialul: transmiți copilului tău un model greșit, cel al sacrificiului de sine inutil, al fricii, al neîncrederii, pe care și-l va asuma și după care se va ghida în viața lui.
E greu să iei o astfel de decizie? E greu de unul singur? Aici abia avem o discuție cu substanță, în care e nevoie să ai în vedere cât mai ulte opțiuni, pentru a administra cât mai bine realitatea. Ai convingerea că o dată ce ai pornit pe acest drum, soluțiile ți se vor arăta! Certitudini însă nu vei primi înainte de a porni la drum, de a face minima investiție: intenția de a-ți schimba viața.
Argumentele aduse celor despre care scriam la început, că e benefic să petreci un timp cu tine pentru a te cunoaște mai bine, a face ce îți place, a-ți pun ordine în viață, etc., s-au lovit de un zid. Cum ar fi să ieși din relație și să începi să te dedici ție o perioadă? Erau atât de prinși în propria frică încât nici măcar un exercițiu de imaginație nu puteau face. Și e firesc! Când valoarea pe care ți-o dai nu este prea mare, nu ești în ipostaza celui care se afirmă, negociază și pretinde, ci a celui care acceptă orice.
Fotografia aparține Pexels Free Photos
