Codependența emoțională își are rădăcinile în primii ani de viață, când suntem complet vulnerabili și dependenți de îngrijitorii noștri primari (de obicei, părinții îndeplinesc acest rol).

Fără ajutorul lor nu ne-am putem satisface propriile nevoi. Deși este responsabilitatea lor să ne creeze un mediu sigur, nu toți sunt conștienți sau au capacitatea de a-și îndeplini această responsabilitate.

Ce înseamnă să ne simțim în siguranță?

Ne simțim în siguranță nu doar dacă suntem protejați fizic de rău, hrăniți sau ni se împlinesc toate necesitățile de bază. Atenția pe care cei care ne îngrijesc o acordă nevoilor noastre emoționale și psihologice participă și ea la starea de siguranță.
Când ne simțim cu adevărat în siguranță în mediul nostru familial, când ni se respecă limitele fizice și emoționale și ne simțim apreciați și iubiți de membrii familiei noastre (în special părinți), ne dezvoltăm sănătos și autentic, conform naturii proprii. Disponibilitatea pe care ei ne-o arată pentru nevoile primare și afective este esențială, ea ne formează percepția despre sine și se va reflecta mai târziu în încrederea în propria persoană.

Dacă, însă, am primit semnale în mod constant din partea unui părinte că sentimentele noastre ar fi nesemnificative în contrast cu ale sale, mesajul pe care îl recepționăm este: ”Eu nu sunt suficient.” Când în schimbul nevoilor și dorințele noastre primim ”cererea” îngrijitorului, ca el să devină centrul atenției, energiei și intențiilor sale, efectul va fi de abandon al sinelui. Ne vom retrage atenția de pe propria persoană și ne-o vom îndrepta asupra celor din jur, învățând astfel că ei sunt mai importanți.

Într-o dinamică sănătoasă a relației părinte-copil și într-o familie sănătoasă, părinții înțeleg separarea dintre nevoile lor și ale copilului, respectă nevoile copilului și răspunde adecvat acestora, nu așteaptă copilul să răspundă la nevoile lor.

Scopul acestor rânduri nu este, în niciun caz de a-i învinovăți pe cei care au avut grijă de noi. Este important să nu uităm că părinții noștri au făcut tot ce au putut cu nivelul de informație, educație, maturitate emoțională și mentală pe care le-au avut. Nu există familie și nici părinte perfect; în literatura de specialitate se spune că este necesar ca părintele și mediul familial să fie ”suficient de bune” pentru a satisface nevoile copilului.

Ce se întâmplă când nu ne simțim în siguranță pe o durată lungă?

În psihicul nostru apare o rană dureroasă, adesea reprimată fără ca noi, adulții, să știm asta. Însă impactul ei este profund și amplu. Partea rănită din noi este copilul interior, parte esențială a personalității și identității noastre. Copilul nostru interior nu dispare odată ce devenim adulți. El rămâne în noi, amintindu-ne de toate rănile pe care nu le-am vindecat încă. Copilul interior ignorat se va manifesta în subconștientul nostru, dictându-ne gândurile și acțiunile, în speranța că va fi văzut și validat.

Când îngrijitorii sunt persoane dependente de substanțe chimice, cu boli fizice sau psihice sau sunt agresive, nevoile și dorințele copilului sunt evident ignorate sau respinse, iar asta se va reflecta și în viața sa de adult.

Creșterea într-un mediu stabil îi face, însă, pe mulți oameni să își nege traumele din copilărie. Un copil poate fi traumatizat și dacă a fost ignorat emoțional, dacă a fost făcut să se rușineze pentru ceva ce a făcut sau pentru că și-a exprimat gândurile, sentimentele, ridiculizat, comparat ori a simțit lipsă de apreciere din partea părinților.

Iată câteva dintre cele mai comune moduri în care am fost făcuți să ne simțim nesiguri: ni s-a spus că nu este bine să avem propriile păreri, am fost pedepsiți când am încercat să vorbim sau să acționăm diferit, am fost descurajați să ne jucăm sau distrăm, nu ni s-a permis să fim spontani, nu ni s-a permis să arătăm emoții puternice, am fost criticați regulat, am fost pedepsiți fizic, am fost făcuți să ne simțim responsabili pentru părinți și pentru nivelul lor de fericire, nu ni s-a dat afecțiune fizică (de ex. îmbrățișări, sărutări, alintări). Lista nu este exhaustivă.

Comportamentele ”toxice” pe care le vom identifica ulterior la vârste adulte sunt, de fapt, strategii de supraviețuire pe care le-am dezvoltat în copilările și care ne-au ajutat la un moment dat să supraviețuim.

Un copil care se simte ignorat sau ”nevăzut”, căruia nu i se dă atenție, va crește cu credința că este ceva în neregulă cu el, că nu este suficient de bun și cu teama că va fi abandonat din nou (aici mă refer la abandonul emoțional).

La maturitate, bunăstarea sa psihică va depinde de validarea celor din jur, va încerca să se facă plăcut și util, să-și ascundă nevoile, se va teme de confruntare, va ajunge să stea în relații toxice pentru că, inconștient, nu consideră că merit mai mult și pentru că dragostea care doare a fost singura pe care a cunoscut-o, își va nega suferința personală (ceea ce reprezintă doar începutul pentru suportarea și negarea abuzului).

Lipsa afectivității din copilărie, în toate variantele ei de manifestare, creează premisele dezvoltării codependentului emoțional.

Ce se poate face?

În copilărie nu ne mai putem întoarce, dar ne putem adresa copilului interior cu care, probabil am pierdut legătura sau nici nu am știut că există. De cele mai multe ori lucrul cu copilul interior presupune terapie.

Schimbarea va necesita timp, nu există baghete magice care să producă minuni peste noapte, dar efectul va fi profund și pentru toată viața: relațiile noastre se vor îmbunătăți, gândurile, obiceiurile și comportamentul se vor schimba și ele, unele din cele toxice sau negative chiar vor dispărea, legătura cu noi înșine se va aprofunda, va crește încrederea în noi înșine, ne vom cunoaște mai bine, vom fi capabili să ne exprimăm și să fim ”mai” fideli dorințelor noastre. Astfel, acceptarea și iubirea de sine vor deveni posibile.

* Fotografia aparține Pexels Free Foto